începu să tune şi să fulgere. Va să zică păsărelele avuseseră dreptate. Se porni o ploaie grozavă şi un vânt nemaipomenit. Era una din furtunile alea care se stârnesc vara. Din pricina beznei, totul în jur părea vânăt – o frumuseţe! Ploaia era atât de deasă, că la doi paşi mai încolo copacii păreau fumurii şi încâlciţi ca o pânză de păianjen. Când şi când o pală de vânt încovoia copacii, întorcând frunzele pe faţa lor albicioasă. Apoi se stârnea o volbură grozavă, care smucea crengile, de-ai fi zis că-şi frâng braţele ca nişte nebune. Şi deodată, în bezna asta vânătă se ivea o fâşie de lumină, care-ţi dezvăluia o clipă vârfurile copacilor zbătându-se în furtună, cu sute de paşi mai departe decât îi văzuseşi până atunci.

  Dar peste-o clipă era iar întuneric ca-n iad, şi auzeai cum se dezlănţuie tunetul, cu un bubuit asurzitor, hăulind şi pornind de-a rostogolul pe boltă, spre buricul pământului. Parcă s-ar fi dat de-a dura nişte butoaie goale pe o scară lungă, lungă, ştiţi, dintr-alea care trosnesc cu zgomot mare.

  — E straşnic, Jim, ce zici? N-aş schimba locul ăsta pentru nimic în lume. Ia mai dă-mi o bucată de peşte şi nişte mălai cald!

  — Fără Jim, tu n-ai fi acum aici. Ai fi colo jos, în pădure, fără mâncare şi pe jumătate înecat. Zău aşa, puişorule. Găinile ştiu când plouă, şi păsărelele tot aşa.

  Vreme de zece-douăsprezece zile, apele fluviului s-au tot umflat şi pân’ la urmă au dat năvală peste maluri. Apa trecea de-un metru în locurile mai joase ale insulei şi pe malul dinspre Illinois. În partea aceea apa ajunsese lată de câteva mile, dar în partea dinspre Missouri era la fel de lată ca-ntotdeauna – o jumătate de milă – fiindcă acolo malul e ca un perete înalt, de stâncă.

  Ziua ne plimbam cu luntrea prin insulă. În pădure era tare rece şi întuneric, chiar când deasupra strălucea soarele. Treceam printre copaci, dar în unele locuri lianele erau atât de dese, încât trebuia să ne întoarcem şi s-o luăm prin altă parte. În fiece copac doborât de furtună, se aciuaseră iepuri, şerpi şi alte jigănii. După o zi-două de la potop, se îmblânziseră într-atât din pricina foamei, că puteai să te apropii de ele şi să le şi mângâi, dacă voiai – afară de şerpi şi de ţestoase, care săreau numaidecât în apă. Dealul în care se afla peştera noastră era plin de asemenea lighioane. Să fi vrut, am fi putut face rost de o menajerie întreagă.

  Într-o noapte am găsit un capăt de plută pe cinste – din buşteni de brad. Avea vreo douăsprezece picioare lăţime şi vreo cincisprezece lungime, şi se ridica deasupra apei cu vreo şase-şapte degete. Era o punte zdravănă, de nădejde. Ziua se-ntâmpla să vedem plutind pe apă buşteni, dar îi lăsam să treacă. Nu ne arătam pe lumină.

  Într-o noapte, cu puţin înainte să se crape de ziuă, pe când ne aflam aproape de capătul insulei, am văzut venind pe apă, dinspre apus, o căsoaie de lemn, cu două caturi, aplecată într-o rână. Am vâslit spre ea şi am intrat înăuntru, căţărându-ne până la fereastra de la catul de sus. Dar era încă prea întuneric ca să vedem, aşa că am legat luntrea şi ne-am aşezat în ea, aşteptând să se lumineze.

  S-a făcut lumină până s-ajungem noi la capătul insulei.

  Uitându-ne pe fereastră, am zărit un pat, o masă, două jilţuri şi o grămadă de boarfe zvârlite pe podea. Pe pereţi atârnau haine. Într-un colţ, pe podea, zăcea o mogâldeaţă care aducea a om.

  — Mă, ăla de colo! îl strigă Jim.

  Dar mogâldeaţa nu se urni. Atunci strigai şi eu.

  — Omu’ nu doarme, e mort – îmi spuse Jim. Tu rămâi aici, Jim se duce să vază.

  Se duse, se aplecă deasupra mogâldeţei, o privi cu luareaminte şi spuse:

  — E mort, zău. Şi gol, pe deasupra! L-au împuşcat pe la spate. Socot c-a murit de două-trei zile. Vino, Huck, da’ nu te uita la faţa lui, că visezi urât.

  Nu m-am uitat de loc. Jim aruncase peste mort nişte zdrenţe, dar nu era nevoie, fiindcă tot n-aveam chef să mă uit. Pe podea erau risipite vraişte o mulţime de cărţi de joc, soioase şi vechi, nişte clondire goale de rachiu şi două măşti de stofă neagră. Pereţii erau mânjiţi cu cele mai neghioabe cuvinte şi desene mâzgălite cu cărbune.

  Pe pereţi atârnau două rochii jerpelite şi jegoase, de stambă, o boneţică de soare, ceva rufărie femeiască, precum şi câteva haine bărbăteşti.

  Am încărcat totul în luntre, cu gândul că s-ar putea să ne fie de folos. Pe podea zăcea o pălărie veche de paie, băieţească. Am luat-o şi pe-asta. Mai era şi o sticlă în care fusese cândva lapte şi care era astupată cu un dop de cârpă, un fel de biberon pentru sugaci. Am fi luat noi şi sticla, da’ era spartă. Am mai găsit şi un scrin vechi, ros de vreme, şi un cufăr cu balamalele rupte. Erau deschise, dar n-aveau nimic de preţ în ele. După felul cum zăceau împrăştiate lucrurile, ne-am dat seama că oamenii se zoriseră să fugă şi nu putuseră să ia cu ei decât o mică parte din boarfe.

  Am mai dibuit o lanternă veche de tinichea, un cuţit de bucătărie, fără mâner, un briceag patent nou-nouţ, care în orice prăvălie se vindea cu doi cenţi, o grămadă de lumânări de seu, un sfeşnic de cositor, o ploscă, o cană de tinichea, o învelitoare veche de pat, mâncată de şoareci, un săculeţ cu ace, bolduri, aţă şi alte scule de cusut, niţică ceară de albine, o bardă şi câteva cuie, o undiţă groasă cât degetul meu mic, cu nişte cârligoaie grozave, un sul de piele de căprioară, o zgardă de piele, o potcoavă şi nişte sticluţe cu doctorii fără nici o etichetă pe ele. Când să plecăm, am găsit şi o ţesală bunicică, iar