Jim a dibăcit un arcuş rablagit de vioară şi un picior de lemn; îi plesniseră curelele, dar altminteri era un picior destul de bun, măcar că era prea lung pentru mine şi prea scurt pentru Jim. Am căutat de ne-a ieşit ochii, dar n-am putut găsi şi perechea piciorului.

  Una peste alta, a fost o pradă frumoasă, pe legea mea! Când am ieşit afară, am văzut că ne depărtasem cu vreun sfert de milă de insulă şi se făcuse ziuă de-a binelea. L-am pus pe Jim să stea lungit în luntre şi l-am acoperit cu pătura, altfel s-ar fi văzut de la o poştă că-i negru. Am vâslit spre malul dinspre Illinois, dar curentul ne-a dus cu vreo jumătate de milă mai la vale. Am luat-o înapoi prin apa liniştită de lângă ţărm şi am ajuns cu bine acasă, fără nici o încurcătură. Nu ne văzuse nimeni.

  C A P I T O L U L X.

  Tare-aş fi vrut, după masa de dimineaţă, să vorbesc despre mort şi să-mi dau cu presupusul cum de-a fost omorât, dar Jim n-avea chef, zicea că asta aduce ghinion şi că, pe deasupra, s-ar putea ca mortul să se mai facă şi strigoi şi să ne dea târcoale. Cică morţii neîngropaţi se fac strigoi mai lesne ca ăi care zac frumuşel în mormintele lor. Mi s-a părut că are dreptate, aşa că n-am mai spus nimic. Dar gândurile nu-mi dădeau pace şi ardeam de nerăbdare să aflu cine-l omorâse pe omul ăla şi de ce.

  Tot scotocind prin boarfele furgăsite, am dat peste opt dolari de argint, cusuţi în căptuşeala unui palton vechi. Jim era de părere că oamenii care locuiseră în casa aia furaseră paltonul, căci dacă ar fi ştiut că erau bani în el, nu l-ar fi lăsat acolo. I-am zis ca, după mine, tot ăia îl omorâseră şi pe mort, dar Jim nu voia să vorbească despre asta.

  — Tu crezi c-aduce ghinion? l-am întrebat. Dar ce-mi spuseşi alaltăieri când am adus pielea de şarpe găsită în creştetul dealului? Mi-ai zis că nu-i pe lume nenorocire mai mare ca aceea care te paşte când pui mâna pe o piele de şarpe. Uite ce nenorocire ne-a adus! Am găsit toate lucrurile astea, başca opt dolari. Ehei, Jim, măcar de-am avea parte în fiece zi de-o nenorocire ca asta!

  — Lasă, puişorule, lasă! Nu te crede tu prea grozav. Vine. Ţine minte ce-a spus Jim, vine!

  Şi adevărat c-a venit. Jim îmi spusese asta marţi. Ei bine, vineri după prânz stăteam tolăniţi în iarbă, pe culmea dealu-lui. Mi se isprăvise tutunul. Mă duc cu în peşteră să iau niţel tutun şi înăuntru, ce văd? Un şarpe cu clopoţei! L-am omorât şi m-am gândit să-i joc un renghi lui Jim: am aşezat şarpele pe pătura lui, în aşa fel ca să pară viu. Spre seară uitasem cu totul de şarpe şi când Jim s-a trântit pe pătură, perechea şarpelui, furişată după ăl mort, l-a muşcat pe Jim taman în clipa când eu aprindeam o lumânare.

  Jim a sărit ca ars şi ăl dintâi lucru pe care l-am văzut la lumina lumânării aprinse a fost lighioana: tocmai se pregătea să muşte a doua oară. Cât ai clipi am omorât-o cu un băţ, iar Jim a pus repede mâna pe plosca cu rachiu a lui taică-meu şi a-nceput să bea.

  Era desculţ şi şarpele îl muşcase chiar de călcâi. Şi toate astea din pricină că uitasem, ca un nătărău ce sunt, că atunci când omori un şarpe, perechea lui vine sigur să se încolăcească în jurul ălui mort.

  Jim m-a rugat să retez capul şarpelui şi să-l azvârl, apoi să-l jupoi de piele şi să-i pun la fript o bucată de carne. L-am ascultat. Jim a înghiţit friptura, zicând că asta o să-i ajute să se vindece. Apoi m-a pus să scot clopoţeii şarpelui şi să i-i leg la încheietura mâinii. Cică şi asta ajută.

  Am luat p-ormă binişor şerpii şi i-am aruncat cât colo în-tr-un tufiş, fiindcă n-aş fi vrut ca Jim să bage de seamă că totul se întâmplase din vina mea.

  Jim sugea mereu din ploscă. Din când în când, îl apucau năbădăile şi se zvârcolea urlând: dar de câte ori îşi venea niţel în fire, trăgea iar la măsea. Laba piciorului i se umflase destul de tare, la fel şi ţurloiul, dar încetul cu încetul băutura începu să lucreze, aşa încât îmi ziceam c-o să se vindece. Cât despre mine, să fi fost în locul lui Jim, m-aş fi lăsat mai degrabă muşcat de un şarpe, decât să beau din rachiul lui babacu’.

  Şi aşa a zăcut Jim patru zile şi patru nopţi. Apoi umflătura a dat înapoi: Jim putea iar să umble. După toate cele întâmplate, m-am hotărât să nu mai pun niciodată mâna pe o piele de şarpe. Jim zicea că-i sigur că de-aci-nainte o să-l cred:

  — Când atingi un şarpe, beleaua-i aşa de mare, că s-ar putea ca necazurile noastre să fie abia la-nceput.

  Zicea că el, unul, mai degrabă ar privi de-o mie de ori peste umărul stâng la lună nouă, decât să pună mâna pe-o piele de şarpe. Începusem să-i dau dreptate, măcar că am fost totdeauna de părere că trebuie să fii din cale-afară de ne-socotit şi de nătâng ca să priveşti luna nouă peste umărul sting. Moş Hank Bunker a făcut-o odată şi s-a lăudat cu asta; dar n-au trecut nici doi ani şi, îmbătându-se, moşul a căzut din turnul de strajă. Praful s-a ales de el: l-au cules de pe jos, l-au aşezat între două uşi de magazie, ca într-un sicriu, şi aşa l-au îngropat. Eu n-am fost de faţă, dar mi-a spus babacu’. În tot cazul, nenorocirea l-a lovit numai fiindcă privise luna peste umărul stâng, ca un zevzec ce era.

  Zilele treceau una după alta. Încet-încet, fluviul intră iar în vechea lui matcă. A dintâi grijă a noastră a fost să agăţăm într-un cârlig