mare un iepuroi jupuit, în chip de momeală: aşa am prins o namilă de somn cât un om de mare, lung de un stânjen şi greu de vreo sută de ocale. N-aveam cum să-l scoatem, de bună seamă că ne-ar fi târât până-n Illinois. Ne-am aşezat şi am aşteptat privind cum se zbate şi se smuceşte, până s-a dus la fund. Am găsit în burta lui un nasture de alamă, un gogoloi rotund ca o minge şi tot felul de resturi. Jim a despicat gogoloiul cu toporul şi a găsit înăuntru un mosor. Jim era de părere că zăcuse multă vreme în burtă, de se acoperise aşa şi se rotunjise ca o minge. Cred că era cel mai mare peşte care s-a prins vreodată în Mississippi. Jim spunea că în viaţa lui nu văzuse unul mai grozav. Ar fi avut preţ mare la târg. Somnii ăştia uriaşi se vând la kilogram în piaţă şi toată lumea cumpără: carnea li-e albă ca neaua şi-i numai bună de fript.

  A doua zi dimineaţa i-am spus lui Jim că mi s-a cam urât şi că am chef să mă mai mişc puţin. Mă bătea gândul să dau o raită până dincolo, ca să văd şi eu ce se mai întâmplă.

  Lui Jim i-a plăcut ideea mea, dar zicea că trebuie sa merg noaptea şi să fiu cu ochii în patru. Se mai gândi ce se mai gândi, şi-ini spuse că n-ar fi rău să mă îmbrac ca fată, punând pe mine ceva din bulendrele pe care le găsisem în căsoaie. Bună idee. Am luat una din rochiile alea de stambă, am scurtat-o şi după ce mi-am suflecat pantalonii până la genunchi, m-am vârât în ea. Jim mi-a prins-o la spate în copci. Îmi venea destul de bine. Mi-am pus boneţica şi am legat-o sub bărbie. Acu’, de-ar fi vrut careva să-mi vadă faţa, trebuia să se uite ca printr-un burlan de sobă. Jim zicea că n-o să mă recunoască nimeni, nici măcar ziua-n amiaza mare. Toată ziulica m-am vânzolit cu straiele alea pe mine, ca să mă deprind cu ele, şi cu încetul am izbutit, dar Jim zicea că nu prea umblu ca o fată şi că una-două îmi ridic rochia, ca să bag mâna în buzunarul pantalonilor. Am ţinut seamă de asta şi a fost ceva mai bine.

  Cum s-a lăsat întunericul, am pornit cu luntrea de-a lun-gul malului dinspre Illinois. Am trecut dincolo, niţel mai jos de debarcader, dar curentul m-a dus până la marginea târgului. Am legat luntrea şi am pornit-o pe mal. Într-o căsuţă, care nu mai fusese locuită de multă vreme, ardea o lumină şi mă întrebam cine s-o fi aciuat acolo. M-am furişat până la fereastră şi m-am uitat înăuntru. La o masă de brad, pe care ardea o lumânare, şedea o femeie de vreo patruzeci de ani şi împletea la ciorap. Faţa ei nu-mi părea cunoscută. De bună seamă că era o străină, fiindcă pe localnici îi ştiam pe toţi. Norocul meu, căci începusem să-mi pierd curajul: mi-era teamă să nu mă recunoască oamenii după glas. Femeia asta, chiar dacă nu era în târguşor decât de două zile, putea să-mi spună tot ce voiam să ştiu, aşa c-am bătut în uşă, făgăduindu-mi să nu uit că-s fată.

  C A P I T O L U L XI

  — Intră! rosti femeia.

  Am intrat.

  — Şezi jos.

  M-am aşezat.

  Mă măsura din cap până-n picioare, cu nişte ochi mici, scânteietori.

  — Cum te cheamă? mă întrebă ea.

  — Sarah Williams.

  — Unde locuieşti? Pe-aici, pe-aproape?

  — Nu, tuşică. La Hookerville, cu vreo şapte mile mai la vale. Am venit pe jos şi-s moartă de oboseală.

  — Şi flămândă, socot. Stai să-ţi caut ceva de mâncare.

  — Nu, mătuşico, nu mi-e foame. Mi-a fost aşa de foame pe drum, că m-am oprit la o fermă, cu vreo două-trei mile mai jos. Acum nu-mi mai e foame. De-aia am întârziat atâta. Mămica e bolnavă, nu mai avem de nici unele în casă şi-am rămas şi fără bani, de-aia am plecat, să-i spun lui nenea Abner Moore. Mămica mi-a zis că stă tocmai în celălalt capăt al târgului. N-am mai fost niciodată pe-acolo. Îl cunoaşteţi?

  — Nu, încă n-am ajuns să-i cunosc pe toţi. Nu-s nici de două săptămâni aici. Până la capătul târgului e cale lungă. Mai bine rămâi aici peste noapte. Scoate-ţi boneţica.

  — Nu, nu, mă odihnesc puţin şi pe urmă îmi văd de drum. Nu mi-e frică mie de întuneric.

  Femeia îmi spuse însă că nu mă lasă să plec singură şi că bărbat-su trebuie să sosească într-o oră-două şi c-o să meargă el cu mine. Apoi începu să sporovăiască despre bărbat-su şi despre neamurile ei din susul şi din josul fluviului, povestindu-mi cum le mersese de bine mai ‘nainte şi cum făcuseră prostia să se mute în târgul ăsta, în loc să se mulţumească cu ce aveau – şi dă-i, şi dă-i, fel de fel de istorii de-astea, până ce m-a cuprins teama că făcusem eu o prostie, venind în casa ei, ca să aflu ce se mai întâmplă în târg. Dar nu trecu mult şi-ncepu să vorbească despre babacu’ şi despre omor, şi-atunci am lăsat-o cu dragă inimă să trăncănească. Îmi vorbi mai întâi despre mine şi despre Tom Sawyer, cum găsisem noi cele douăsprezece mii de dolari (la ea ajunseseră douăzeci de mii), apoi despre babacu’ – ce pramatie era! – şi despre mine – ce pezevenghi eram! – şi până la urmă ajunse la întâmplarea cu omorul.

  — Cine-i făptaşul? o întrebai eu. La Hookerville am auzit o mulţime de zvonuri despre întâmplarea asta, dar nu ştim cine l-a omorât pe Huck Finn.

  — Ehei, cred că multă lume de pe-aici ar vrea să ştie cine l-a omorât. Unii cred că chiar bătrânul Finn…

  — Nu, zău?

  — Mai toţi credeau aşa la început. Bătrânul nici nu ştie că era