— Păi, el…

  M-am oprit, zicându-mi că-i mai cuminte să tac. Ea îşi urmă vorba, fără să fi băgat de seamă că spusesem ceva.

  — Negrul a fugit chiar în noaptea în care a fost omorât Huck Finn. Pe capul lui s-a pus un preţ: trei sute de dolari. Iar pe cel al bătrânului Finn, două sute. Dumnealui a venit în târg a doua zi după omor, a povestit tot şi s-a dus cu ăilalţi pe vaporaş să caute hoitul, dar numaidecât după aia a şters-o. Seara, când au vrut să-l linşeze, ia-l de unde nu-i. A doua zi, aflând că negrul fugise şi că nu mai fusese văzut din seara crimei, de la orele zece, toată lumea a dat vina pe el. Şi iată că în ziua următoare bătrânul Finn s-a arătat din nou; s-a dus la judele Thatcher şi s-a milogit de el ca să-i dea banii, că vrea să-l caute pe negru prin tot Illinoisul. Judele i-a dat ceva bani şi Finn s-a îmbătat chiar în seara aia şi pe urmă s-a plimbat până după miezul nopţii în tovărăşia a doi străini deşucheaţi, cu care a şi plecat după aceea. De atunci nu s-a mai arătat şi lumea nici nu se-aşteaptă să-l vadă, până ce lucrurile n-au să se mai liniştească puţin, fiindcă acum oamenii sunt siguri că el şi-a omorât băiatul şi c-a încurcat lucrurile în aşa fel, ca lumea să creadă că bandiţii au făcut-o, iar el să pună mâna pe banii lui Huck, fără a-şi mai pierde vremea pe la judecăţi. Lumea zice că ar fi în stare de aşa ceva. Mare pişicher e Finn ăsta! Dacă nu se întoarce până-ntr-un an, a scăpat. Nu sunt dovezi contra lui, asta e, Pân-atunci, lucrurile au să se liniştească, iar el o să pună mâna pe banii lui Huck fără nici o bătaie de cap.

  — Da, mătuşică, eu tot aşa cred. Nu văd de ce n-ar fi aşa. Şi-acu’, nu mai crede nimeni că negru-i ucigaşul?

  — Ei, mai sunt destui care cred asta, dar negrul o să fie prins în curând şi poate că-l vor sili să spună adevărul, de frică.

  — Cum aşa, tot mai e urmărit?

  — Da’ neştiutoare mai eşti! Crezi că trei sute de dolari se găsesc în fiece zi şi pe toate drumurile? Unii zic că negrul nu se află prea departe. Şi eu tot aşa cred, da’ n-am spus-o nimănui. Acum câteva zile stăteam de vorbă cu doi bătrâni care locuiesc în baraca de alături. Dintr-una-ntr-alta, mi-au spus că nu prea merge nimeni pe insula aia de dincolo, de-i zice Jackson. „Nu locuieşte nimeni acolo?” zic eu. „Nu, nimeni”, zic ei. N-am mai spus nimic, dar am căzut pe gânduri. Mi se păruse mie c-am văzut fum în partea aceea, cam pe la capătul insulei, cu o zi-două mai înainte. Nu m-aş mira ca negrul să se ascundă acolo, mi-am zis. În tot cazul, face să te osteneşti să cercetezi la faţa locului. De-atunci n-am mai văzut fum şi se prea poate să fi plecat – dacă o fi fost chiar el. Bărbatu-meu o să dea o raită pe insulă, împreună cu încă cineva. A fost plecat pe fluviu în sus, dar s-a întors azi şi i-am povestit tot, îndată ce l-am văzut, acu’ două ceasuri.

  Mie, să-mi vie rău, nu alta. Parcă stăteam pe ghimpi. Simţeam nevoia să fac ceva cu mâinile. Am luat un ac de pe masă şi am încercat să bag aţă în el. Dar îmi tremurau mâinile şi nu izbuteam să nimeresc gaura acului.

  Când femeia amuţi, ridicai ochii şi văzui că se uită ţintă la mine şi-mi zâmbeşte într-un chip ciudat. Am pus la loc acul şi aţa şi m-am prefăcut că mă interesează tot ce-mi spusese ea. La drept vorbind, mă şi interesa.

  — Trei sute de dolari – zic eu – e o avere, nu glumă. Bine-ar fi să-i poată căpăta mămica. Soţul matale se duce acolo chiar la noapte?

  — Da, da. S-a dus în târg cu omul de care-ţi vorbeam ca să facă rost de o barcă şi să mai împrumute o puşcă de undeva. Au să plece după miezul nopţii.

  — Oare n-ar vedea mai bine dac-ar aştepta până mâine dimineaţă?

  — Da, dar n-ar vedea oare şi negrul mai bine? După miezul nopţii, de bună seamă că negrul o să doarmă, iar ei au să-l poată căuta în voie prin pădure, dacă şi-o fi făcut vreun foc de tabără pe-acolo. Cu cât va fi mai întuneric, cu atât vor putea căuta mai bine, fără ca el să-i simtă.

  — La asta nu m-am gândit, ce-i drept.

  Femeia mă privea mereu în felul acela ciudat, şi se-nţelege că nu mă simţeam de loc la largul meu.

  — Cum spuneai că te cheamă, fetiţo? mă întrebă ea peste câteva clipe.

  — M… Mary Williams.

  Dar parcă mai înainte nu spusesem Mary, ci Sarah, dacă nu mă-nşel. N-am mai ridicat privirea. Mă simţeam încolţit şi mi-era teamă să nu mi se cunoască pe faţă. Aş fi vrut ca femeia să mai spună ceva. De ce tăcea, de-aia ma simţeam mai stingherit. Deodată îmi zise:

  — Drăguţă, mi se pare că spuseseşi că te cheamă Sarah, când ai intrat pe uşă.

  — A, da, mătuşico, aşa-i, Sarah Mary Williams. Sarah e numele meu dintâi, dar unii îmi spun Sarah, alţii Mary.

  — Aha, care va să zică aşa stau lucrurile.

  — Da, mătuşico.

  Acum mă simţeam ceva mai bine, dar oricum aş fi vrut să fiu altundeva. Încă nu eram în stare să-i înfrunt privirea. Femeia începu deodată să se vaiete, ce vremuri grele sunt şi cât de strâmtoraţi trăiesc, cum se plimbă şobolanii prin odaie ca la ei acasă,