urechi. Are senzaţia că se află într-o crâncenă singurătate. Parcă este în mijlocul unei imense câmpii goale, un deşert plat, scăldat în lumina soarelui, în care toate zgomotele ajung până la el de la distanţe enorme. Şi totuşi, cuşca este la nici doi metri de el. Şobolanii sunt enormi. Sunt la vârsta la care botul şobolanului devine turtit şi crud, iar blana i se face, din cenuşie, brună.

— Şobolanul, zice O'Brien, adresându-se din nou publicului invizibil, deşi face parte dintre rozătoare, este carnivor. Ştii asta, nu-i aşa? Ai auzit, probabil, ce se petrece prin cartierele sărace ale oraşului. Sunt străzi unde o femeie nu îndrăzneşte să-şi lase copilul singur în casă nici măcar cinci minute, pentru că sigur sar şobolanii la el şi, în cel mult câteva minute, nu mai rămân decât oasele din el. Întotdeauna atacă numai oameni bolnavi sau muribunzi. Surprinzător cu câtă acuitate recunosc un om neajutorat!

Din cuşcă izbucneşte un val de chiţcăieli. Lui Winston i se pare că zgomotul vine de departe. Şobolanii se luptă între ei: încearcă să se muşte unul pe celălalt prin peretele despărţitor dintre compartimente. Aude şi un horcăit profund de disperare. Şi acela parcă ajunge la el de hăt, departe. O'Brien ia cuşca de mâner şi, ridicând-o în aer, apasă ceva înăuntru. Se aude un clic ascuţit. Winston face un efort supraomenesc de a se smulge din scaun. Nici o nădejde, însă: fiecare părticică din trupul lui, chiar şi capul, rămâne fixată de scaun. O'Brien aduce cuşca şi mai aproape. A ajuns la mai puţin de un metru de faţa lui Winston.

— Am apăsat pe prima manetă, explică O'Brien. Înţelegi cum este construită cuşca aceasta, nu-i aşa? Masca se mulează pe capul tău. Când voi apăsa pe a doua manetă, uşiţa cuştii se va ridica. Fiarele-astea înfometate vor ţâşni din ea ca din puşcă. Ai văzut vreodată vreun şobolan plutind prin aer? Se vor arunca în obrazul tău şi vor începe să roadă de-a dreptul prin el. Uneori sar întâi la ochi. Alteori străpung falca şi sfâşie limba.

Cuşca este şi mai aproape: în câteva clipe, o să-l atingă. Aude un şir de ţipete ascuţite care parcă izbucnesc din aerul de deasupra capului lui. Dar se luptă furios cu disperarea. Să se gândească, să se gândească fie şi o fracţiune de secundă, cât mai are timp, să se gândească — este singura speranţă care i-a mai rămas. Deodată, îl izbeşte mirosul greu, muced, al fiarelor. Simte o convulsie violentă de greaţă în burtă. Şi-o fi pierdut cunoştinţa? Totul i se face negru înaintea ochilor. Pentru o clip ă, urlă ca un animal turbat. Şi totuşi, negreala se risipeşte, lăsându-i agăţat de o idee. Nu e poate salva decât într-un singur fel. Trebuie să pună pe altcineva, altă fiinţă omenească, între şi şobolani.

Cercul măştii este acum destul de mare pentru a-i astupa vederea de tot. Uşiţa de sârmă se găseşte la câteva palme de faţa lui. Şobolanii au înţeles ce urmează. Unul dintre ei se fâţâie în sus şi în jos; celălalt, un veteran râios al canalelor, s-a ridicat în două labe, sprijinindu-se cu cele din faţă de peretele de sârmă şi adulmecând aerul cu nerăbdare. Winston îi vede mustăţile şi colţii gălbejiţi. Panica oarbă îl cuprinde din nou. Neputinţă. Nu mai vede, nu mai gândeşte nimic.

— Era o pedeapsă banală în China imperială, zice O'Brien, mai didactic ca niciodată.

Masca i s-a lipit de faţă. Sârmă îi freacă obrajii, în clipa asta, abia în clipa asta — o fărâmă de speranţă — nu, n-a scăpat încă — dar speră — prea târziu, poate prea târziu… A înţeles brusc, abia în clipa asta, că nu există decât o singură persoană, în toată lumea largă, asupra căreia poate transfera supliciul — un singur trup pe care-l poate pune la mijloc, între el şi şobolani. Urlă ca un dement, repetând întruna:

— Pe Julia !! Pe Julia!! Nu pe mine! Pe Julia! Nu-mi pasă ce-i faceţi! Să-i sfâşie faţa, s-o roadă pân’ la os! Nu pe mine! Pe Julia! Nu pe mine !… în clipa următoare, cade pe spate, într-o prăpastie enormă, dar departe de şobolani. Este încă legat de scaun, dar i se pare că se prăbuşeşte trecând prin podea, prin pereţii clădirii, prin pământ, prin oceane, prin atmosferă şi ajunge în spaţiul cosmic, în vidul cosmic dintre stele, undeva departe, departe — departe de şobolani. A ajuns la ani-lumină depărtare, dar O'Brien se află tot lângă el. Tot mai simte sârmă rece pe obraz. Prin bezna de nepătruns care-l înconjoară, aude un altele metalic; dar ştie că uşiţa cuştii, în loc să se deschidă, s-a închis.

6

La Cafeneaua „Castanul”, nu este aproape nimeni. Pe mesele prăfuite, cade pieziş o rază de soare care intră pe fereastră. Este ora cincisprezece, când de obicei localul e gol. De la tele -ecran susură muzică de fanfară.

Stă în colţul lui obişnuit, privind fix la paharul gol. Din când în când, aruncă o privire către figura enormă care se uită la el de pe peretele din faţă. Dedesubt scrie FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE. Un chelner se apropie nechemat şi îi umple paharul cu gin Victoria, turnând în el şi câteva picături dintr-o sticlă cu o ţeava trecută prin dop. Este zaharină aromatizată cu cuişoare, specialitatea barului.

Stă în colţul lui, dar cu o ureche atentă la tele-ecran. Deocamdată, nu se dă decât muzică, dar în orice moment se poate transmite un buletin special din partea Ministerului Păcii. Ştirile de pe frontul african sunt dintre cele mai îngrijorătoare. La asta s-a gândit toată ziua. O armată eurasiană -Oceania se află în război cu Eurasia; Oceania este dintotdeauna în război cu Eurasia — se deplasează către sud cu o viteză ameţitoare. Buletinul de prânz nu a specificat o zonă anume, dar probabil că deja câmpul de luptă s-a deplasat până la gurile fluviului Congo. Brazzaville şi Leopoldville sunt în pericol. Nu ai nevoie să te uiţi pe hartă, ca să-ţi dai seama ce înseamnă acest lucru. Problema nu ar fi nici măcar pierderea Africii