class="p1">Pe coridor se aude tropăiala greoaie de cizme. Uşa de oţel se deschide făcând clang. În celulă intră mai întâi O'Brien, apoi ofiţerul cu faţa ca de ceară şi gardienii în uniforme negre.

— Scoală-te-n picioare, zice O'Brien. Vino încoace.

Winston se postează în faţa lui. O'Brien îl apucă de amândoi umerii cu mâinile lui puternice şi îl priveşte drept în ochi.

— Ai avut intenţia să mă înşeli. Mare prostie. Stai mai drept. Uită-te-n ochii mei.

Se opreşte, aşteptând ca Winston să ia poziţia corectă, apoi continuă pe un ton mai blând:

— Ai făcut progrese. Intelectual vorbind, nu sunt mari probleme cu tine, dimpotrivă. Sufleteşte, însă, ai dat greş: n-ai progresat deloc. Spune-mi, Winston — şi ţine minte: fără minciuni, fiindcă ştii că sunt în stare să descopăr o minciună —, spune-mi, care sunt adevăratele tale sentimente faţă de Fratele cel Mare?

— Îl detest.

— Îl deteşti. Buuun, atunci e timpul să faci ultimul pas. Trebuie să-l iubeşti. Nu ajunge să i te supui; trebuie să-l iubeşti.

Îi dă drumul lui Winston, îmbrâncindu-l uşor către gardieni şi zicând:

— Camera o-sută-unu.

5

De când l-au arestat, din ziua aceea, a ştiut în fiecare moment — cel puţin, aşa i s-a părut, că ştie — cam prin ce parte a clădirii fără ferestre se găsea. Poate că există vagi diferenţe de presiune a aerului. Celulele unde l-au bătut gardienii erau sub nivelul p amantului, încăperea unde l-a interogat O'Brien se găsea undeva sus, sub acoperiş. Locul unde se află acum se găseşte la zeci de metri sub pământ, cel mai jos cu putinţă.

Încăperea este mai mare decât cele mai multe celule prin care a mai trecut. Dar nu prea poate să studieze cum trebuie ceea ce vede din poziţia în care stă. Vede două măsuţe, exact în faţa lui, fiecare acoperită cu postav verde. Una se găseşte la numai un metru sau doi de el, cealaltă mai departe, lângă uşă. El, Winston, stă legat drept de un scaun, atât de strâns, încât nu poate face efectiv nici o mişcare, nici măcar cu capul. Are ceva ca un colier care îi fixează capul de la spate, obligându-l să privească drept în faţă.

Deocamdată e singur, dar uite că uşa se deschide. Intră O'Brien.

— M-ai întrebat odată, zice el, deschizând brusc vorba, ce este în Camera o-sută-unu. Ţi-am răspuns atunci că ştiai deja şi singur. Toată lumea ştie: în Camera o-sută-unu este cel mai rău lucru din lume.

Uşa se deschide din nou. Intră un gardian ducând ceva făcut din sârmă, un fel de cutie sau de coş, pe care-l depune pe măsuţa de lângă uşă. Din cauza lui O'Brien care îi stă în faţă, Winston nu reuşeşte să vadă ce este obiectul respectiv.

— Cel mai rău lucru din lume, continuă O'Brien, diferă de la individ la individ.

Poate fi îngropatul de viu, moartea prin ardere sau prin înecare sau prin tragere în ţeapă, sau cincizeci de alte feluri de moarte, în unele cazuri, cel mai rău lucru din lume este câte ceva absolut banal, care nici măcar nu provoacă moartea, sau nu neapărat.

O'Brien s-a dat puţin mai la o parte, aşa încât Winston reuşeşte să vadă mai bine obiectul de pe masă. Este o cuşcă dreptunghiulară de sârma care are, în partea de sus, un mâner. La un capăt are fixat ceva ca un fel de mască de scrimă, cu partea concavă în afară. Deşi cuşca se găseşte la trei-patru metri de el, Winston vede că este împărţită în două compartimente şi că, în fiecare dintre ele, se găseşte câte un animal. Şobolani.

— În cazul tău, zice O'Brien, cel mai rău lucru din lume se întâmpla să fie şobolanii.

Din primul moment în care a zărit cuşca, pe Winston l-a apucat un fel de tremurat, ca o premoniţie, ca o teamă de ceva — nu ştie nici el de ce anume. Dar, acum, că s-a gândit puţin, pricepe brusc semnificaţia măştii anexate la capătul cuştii. Maţele i se întorc efectiv pe dos.

— Nu poţi face aşa ceva!! — zbiară el cu o voce ascuţită şi spartă. Doar n-o să faci aşa ceva! Nu se poate!

— Ţi-aduci aminte de momentul acela de panică oarbă din visele tale? — continuă imperturbabil O'Brien. Vezi în faţa ochilor ceva ca un perete de întunecime şi auzi în urechi un zgomot ca un muget? De cealaltă parte a peretelui de întunecime se găseşte ceva cumplit, îţi dai seama că ştii ce anume, dar nu îndrăzneşti să tragi lucrul acela la lumină. Şobolani sunt — ei se ascund de partea cealaltă a beznei.

— O'Brien! — zice Winston, făcând eforturi să-şi stăpânească vocea. O'Brien, dumneata ştii că nu-i nevoie de aşa ceva. Spune-mi ce anume aştepţi de la mine şi fac.

O'Brien tace o vreme. Apoi, începe să vorbească pe tonul lui profesoral, privind meditativ undeva, în depărtare, ca şi cum s-ar adresa unui public plasat în spatele lui Winston:

— în sine, durerea nu este întotdeauna de ajuns. Se întâmpla, uneori, ca un om să reziste durerii până când ajunge să moară din cauza ei. Dar, pentru orice om, fără nici o excepţie, există câte ceva de nesuportat — ceva la care nici nu se poate gândi. Nu este vorba aici de curaj sau de laşitate. Când cazi de undeva de sus, nu este o laşitate să te agăţi de o frânghie. Când ieşi la suprafaţa apei, nu eşti laş dacă tragi aer în plămâni. Este, pur şi simplu, un instinct care nu poate fi controlat. La fel cu şobolanii. Pentru tine, şobolanii sunt de nesuportat. Ei reprezintă o formă de presiune la care nu ai putea rezista, nici dacă ţi-ai propune acest lucru. In faţa lor, vei face întotdeauna ceea ce ţi se cere.

— Bine, dar CE anume mi se cere?! Cum pot să fac un lucru, dacă nu ştiu despre ce este vorba?!

O'Brien ia cuşca de mâner şi o aduce pe măsuţa mai apropiată, aşezând-o cu grijă pe faţa de masă de postav verde. Winston simte cum îi ţiuie sângele în