fie zece minute sau zece ani până atunci. Pot să-l mai ţină ani de zile în zolare, sau să-l trimită în vreun lagăr de muncă silnică, sau chiar să-i dea drumul pentru o vreme, cum se mai întâmpla din când în când. Dup ă cum se poate foarte bine ca, înainte de a-l împuşca, să-l facă să retrăiască de la început întreaga poveste cu arestarea şi interogatoriile. Singurul lucru cert este că moartea nu te înhaţă niciodată când te aştepţi. Este şi o tradiţie — o tradiţie nerostită, pe care o afli, nu se ştie cum, fiindcă nimeni nu vorbeşte despre ea —, şi anume că te împuşcă întotdeauna pe la spate, fără să te anunţe, când mergi pe coridor de la o celulă la alta.

Într-o zi — deşi „într-o zi” nu este formula potrivită: se poate foarte bine să fie în toiul nopţii; deci, odată — cade într-o reverie minunată şi ciudată. Se face că merge pe coridorul cu pricina, aşteptându-şi glonţul. Ştie că se poate întâmpla în orice moment. Toate sunt clarificate, aplanate, soluţionate. Nu mai există îndoieli, discuţii în contradictoriu, au dispărut durerea şi frica, se simte zdravăn şi sănătos. Merge cu pas uşor, bucurându-se că se mişcă şi cu sentimentul că merge pe la soare. Parcă nu mai sunt coridoarele albe şi înguste ale Ministerului Iubirii, ci pasajul acela imens, larg de un kilometru şi inundat de soare, prin care s-a văzut trecând în timpul delirului provocat de droguri. Se află acum pe Tărâmul de Aur, urmând poteca de-a latul păşunii roase de iepuri. Simte iarba scurtă şi moale sub tălpi şi căldura blândă a soarelui pe obraz. La marginea câmpului, se înalţă ulmii foşnind în surdină, iar undeva, dincolo de ei, curge pârâul cu ochenele care se bălăcesc în băltoacele verzi de pe sub sălcii.

Deodată, sare în sus, îngrozit; sudoarea îi ţâşneşte pe şira spinării. Se trezeşte ţipând, cât poate de tare:

— Julia!! Julia ! Julia, iubirea mea! Julia !!

Pentru o clipă, a avut vedenia irezistibilă a prezenţei Juliei. Nu pur şi simplu lângă el, ci înăuntrul lui, ca şi cum i-ar fi intrat în ţesuturile pielii. In clipa aceea, a iubit-o cu mult mai intens decât pe vremea când erau liberi şi se întâlneau. Şi tot atunci a simţit că Julia este încă în viaţă, cine-ştie-unde, şi că are nevoie de ajutorul lui.

Se lasă înapoi pe spate şi încearcă să-şi adune gândurile. Ce-a făcut?! Câţi ani de chin şi-a mai adăugat cu acel unic moment de slăbiciune?

Uite, peste câteva clipe o să audă tropăiala de cizme pe coridor. Nu se poate să lase nepedepsită o asemenea izbucnire. Acum au aflat, dacă nu cumva ştiau dinainte, că el încalcă înţelegerea făcută cu ei. Se supune Partidului, dar îl detestă. Mai demult şi-a ascuns gândirea rebelă în spatele unei aparente conformări. Acum s-a retras cu un pas: la capitolul gândire s-a predat, dar spera să-şi păstreze sufletul neatins. Ştie că se află de partea cealaltă, cea greşită, dar preferă să se afle de partea cealaltă. Acum au înţeles — O'Brien precis a înţeles. Şi totul mărturisit cu acel unic strigăt prostesc.

Acum trebuie s-o ia de la capăt. Şi poate mai are ani întregi de suportat, îşi trece o palmă peste faţă, încercând să se familiarizeze cu noua ei formă. Are şanţuri adânci în obraji, pomeţii ascuţiţi şi nasul turtit. Dar, de când s-a văzut ultima oară în oglindă, i s-a dat o proteză dentară nouă. Nu este uşor să păstrezi o expresie a feţei impenetrabilă când nu ştii cum arăţi la faţă. În orice caz, uite că simplul control al trăsăturilor feţei nu este de ajuns. Pentru prima oară îşi dă seama că, dacă vrei să păstrezi un secret, trebuie să-l ascunzi şi de tine însuţi. Trebuie să ştii mereu că eşti în posesia lui, dar, până nu ai nevoie de el, să nu-i permiţi nici o clipă să adopte, în conştiinţa ta, vreo formă căreia să i se poată pune vreun nume. De-acum înainte, trebuie nu numai să gândească aşa cum i se cere, dar să şi simtă, să şi viseze aşa cum i se cere. Şi tot timpul trebuie să păstreze ura închisă în sine, ca un bulgăre de materie care face parte din el, şi totuşi nu are legătură cu restul fiinţei lui — ca un fel de chist. Într-o bună zi, or să se hotărască să-l lichideze. Nu are cum şti când anume, dar probabil că o să-şi poată da seama cu câteva secunde înainte, întotdeauna pe la spate, în timp ce mergi pe un coridor. Zece secunde i-ar fi prea destule, în secundele acelea, universul dinăuntrul lui ar avea tot timpul să se răstoarne cu fundul în sus. Şi-atunci, brusc, fără nici o vorba şi fără să-şi modifice pasul, fără să i se mişte un rid pe faţă — deodată, jos camuflajul şi bum! — uite-aşa o să izbucnească artileria lui de ură, la fel ca glonţul. Şi-o să-l cuprindă ura vâjâind, ca o vâlvătaie gigantică.

Şi aproape în aceeaşi clipă, bum! — o să izbucnească şi glonţul, dar prea târziu, sau poate prea devreme. Or să-i zboare creierii pe coridor, fără putinţă de îndreptare. Gândul rebel se va înălţa nepedepsit, descătuşat, fără ca ei să mai poată pune mâna pe el în vecii vecilor. Or să-şi tragă singuri un glonţ în propria lor perfecţiune. Să mori cu ura în suflet — asta înseamnă libertatea.

Închide ochii. Este mai greu decât de acceptat o disciplină intelectuală. Problema este să se auto-degradeze, să se auto-mutileze. Trebuie să plonjeze în mizeria cea mai cruntă dintre mizerii. Şi care este lucrul cel mai îngrozitor, cel mai greţos dintre toate? Gândul i se îndreaptă către Fratele cel Mare. Figura aia enormă — văzând-o tot timpul numai pe afişe, a rămas cu impresia că trebuie să fie lată de un metru —, cu mustaţa neagră şi stufoasă şi cu ochii ăia care te urmăresc din orice direcţie, figura Fratelui cel Mare îi apare în minte cu de la sine putere, nechemată. Care sunt adevăratele lui sentimente faţă de Fratele cel Mare?