Şi mintea îi devine mai activă. Se aşează pe patul de scândură în capul oaselor, rezemat de perete şi cu tăbliţa pe genunchi, şi se pune pe treabă, cu bună ştiinţă, pentru a învăţa din nou tot ce ştia.

A renunţat la luptă, de acord, în realitate, abia acum îşi dă seama, era gata să renunţe la luptă cu mult înainte de a se hotărî să renunţe la luptă. Din momentul în care a intrat în clădirea Ministerului Iubirii — ba nu, de fapt, chiar din momentele acelea în care el şi Julia stăteau spate în spate şi ascultau neputincioşi ordinele tele-ecranului — a priceput câtă uşurătate, câtă superficialitate fusese în încercarea lui de a se ridica împotriva puterii Partidului. Ştie acum că, timp de şapte ani, Poliţia Gândirii l-a studiat cu lupa, ca pe un gândac. Nici un gest nu a făcut şi nici o vorbă nu a rostit, care să nu fi fost observate; nici un gând nu i-a trecut prin minte, care să nu fi fost intuit de ei. Până şi firul de praf albicios de pe coperta jurnalului l-au aşezat cu atenţie la loc. I-au înregistrat, i-au arătat fotografii. Unele dintre ele erau poze cu el şi Julia. Da, chiar şi când se… Nu mai poate lupta cu Partidul. Şi, pe urmă, Partidul are şi dreptate. Aşa trebuie să fie: cum ar putea greşi creierul colectiv, care este nemuritor? Ce jaloane exterioare ai, ca să-i judeci tu motivaţiile? Normalitatea este, într-adevăr, statistică. Problema se reduce, în ultimă instanţă, la a te învăţa să gândeşti ca ei. Numai că…

Creionul pe care-l ţine între degete este atât de mare şi butucănos! începe să-şi noteze gândurile care îi vin în minte. Scrie mai întâi, cu litere mari şi tremurate:

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

Apoi, fără nici o pauză, scrie dedesubt:

DOI ŞI CU DOI FAC CINCI

Dar aici urmează un fel de verificare. Mintea lui Winston refuză, ca şi cum s-ar ruşina de ceva, să se mai concentreze. Ştie ce vine mai departe, dar în clipa de faţă i-a fugit, cum-necum, din minte. Când îi revine în minte, îi revine numai şi numai printr-un proces conştient de gândire, nu de la sine. Stă şi se gândeşte şi scrie pe tăbliţă:

DUMNEZEU ESTE PUTEREA

A ajuns să accepte orice. Trecutul este modificabil. Trecutul nu a fost niciodată modificat. Oceania se află în război cu Estasia. Oceania este dintotdeauna în război cu Estasia. Jones, Aaronson şi Rutherford erau vinovaţi de crimele puse pe seama lor. El, Winston Smith, nu a văzut în viaţa lui fotografia care le contrazicea, pasămite, vinovăţia, pentru că o asemenea fotografie nu există, ci el a inventat-o acum câţiva ani. Îşi aminteşte acum că altădată şi-a amintit exact pe dos, dar acelea erau nişte false amintiri, produsele auto-iluzionării. Ce uşor este! Predă-te, atât, şi restul vine de la sine. Ca şi cum ai înota contra unui curent care te împinge înapoi oricât te-ai strădui de tare şi, la un moment dat, renunţi şi te hotărăşti brusc să schimbi direcţia şi să te laşi în voia curentului, în loc să i te opui. Nimic nu s-a schimbat, cu excepţia propriei lui atitudini. Ceea ce este dinainte hărăzit se întâmpla de fiecare dată la fel. Nici n-ar putea spune sigur de ce s-a mai obosit să se revolte. Totul este atât de uşor, numai că…

Orice poate fi adevărat. Aşa-zisele legi ale Naturii sunt nişte prostii. Legea gravitaţiei este o aiureală. „Dacă mi-aş propune”, i-a spus O'Brien, „m-aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun.” Winston disecă firul în patru: dacă el crede realmente că pluteşte şi dacă şi eu cred în acelaşi timp că-l văd plutind, atunci chiar se întâmpla, nu-i aşa? — pluteşte. Deodată, ca o rămăşiţă dintr-un naufragiu, ieşită brusc la suprafaţa apei, un gând străin dă buzna în mintea lui: Aşa ceva nu se întâmpla cu adevărat, ni se pare şi-atât; e o simplă halucinaţie. Pe loc îşi împinge gândul acesta la loc în străfundurile minţii. O aberaţie, evident. Presupune existenţa, undeva în afara individului, a unei lumi „reale”, în care se petrec lucruri „reale”. Dar cum ar putea exista o astfel de lume? Ce ştim noi despre orişice, pe altă cale decât cu ajutorul minţii noastre? Totul se petrece, de fapt, în mintea noastră. Ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp — acela este adevărul.

Nu simte nici o greutate în a se lepăda de aberaţie şi nici o primejdie de a-i cădea pradă. Şi totuşi, îşi dă seama că, de la bun început, ar fi trebuit să nici nu-i treacă prin minte aşa ceva. Mintea are datoria de a dezvolta o pată albă ori de câte ori se vede asaltată de vreun gând periculos. Procesul acesta ar trebui să fie automat, instinctiv. Crimăstop se numeşte în Nouvorbă.

Winston se pune pe treabă pentru a face exerciţii de crimăstop, propunându-şi singur anumite afirmaţii, de pildă: „Partidul spune că Pământul este plat” sau „Partidul spune că gheaţa este mai grea decât apa”, şi străduindu-se să nu vadă sau să nu înţeleagă orice argument care ar demonstra contrariul. Nu e simplu. Ii trebuie o mare putere de gândire şi de improvizaţie. Problemele de ordin matematic pe care le creează o afirmaţie gen „doi şi cu doi fac cinci” ies în afara ariei lui de preo cupări intelectuale, îi trebuie şi un anumit atletism al minţii, capacitatea aceea de a mânui logica în modurile cele mai subtile, iar în momentul următor, de a nu băga în seamă nici cele mai grosolane erori de logică. Prostia şi inteligenţa sunt la fel de necesare şi la fel de greu de atins.

In tot acest timp, un colţ al minţii lui se întreabă cât de curând or să-l împuşte. „Totul depinde numai de tine”, i-a spus O'Brien; dar ştie că nu ar face nici un singur gest conştient pentru a grăbi momentul respectiv. Pot să mai