poţi avea prea multă mândrie în tine. Ai fost lovit, ai fost biciuit, ai fost insultat, ai urlat de durere, te-ai zvârcolit pe jos, te-ai bălăcit în propriul tău sânge şi în propria ta vomă. Ai cerşit milă, ai trădat orice şi pe oricine. Ştii cumva să-mi spui o singură degradare la care nu ai fost supus?

Winston nu mai plânge, deşi tot i se mai scurg şuvoaie de lacrimi pe obraji. Ridică ochii spre O'Brien:

— N-am trădat-o pe Julia. O'Brien îşi coboară ochii spre el gânditor.

— Nu, zice el. Nu. Ai perfectă dreptate. N-ai trădat-o pe Julia. Inima lui Winston se umple din nou de acel respect deosebit pentru O'Brien, pe care se pare că nimeni şi nimic nu i l-ar putea zdruncina. Cât de inteligent este, se gândeşte, cât de inteligent! Niciodată nu s-a întâmplat ca O'Brien să nu înţeleagă corect ce îi spune. Oricine altcineva pe lumea asta i-ar întoarce-o pe loc şi i-ar spune că a trădat-o pe Julia. Pentru că nu a rămas nimic nescos de la el sub tortură. Le-a spus absolut tot ce ştia despre ea: obiceiurile ei, caracterul, viaţa ei dinainte; le-a mărturisit, până la cel mai trivial amănunt, tot ce se petrecuse la întâlnirile lor, tot ce i -a spus el ei şi ea lui. Le-a povestit despre mesele cumpărate la negru, despre relaţiile lor amoroase, despre comploturile tulburi împotriva Partidului — absolut tot. Şi totuşi, în sensul pe care-l dă el cuvântului, nu a trădat-o. Nu a încetat s-o iubească; sentimentele pe care le avea pentru ea nu s-au schimbat. Uite, O'Brien nu a avut nevoie de explicaţii pentru a înţelege ce a vrut el să spună.

— Spune-mi, îl întreabă pe O'Brien, or să mă-mpuşte în curând, nu-i aşa?

— S-ar putea să mai treacă mult timp, răspunde O'Brien. Eşti un caz mai dificil. Dar nu-ţi pierde speranţa. Mai devreme sau mai târziu, toată lumea se vindecă. Până la urmă, te împuşcăm noi.

4

Îi merge mult mai bine. Se îngraşă şi devine mai solid cu fiecare zi ce trece, deşi este oarecum impropriu în acest loc.

Lumina albă şi bâzâitul continuu sunt aceleaşi dintotdeauna, dar acum a fost pus într-o celulă ceva mai confortabilă decât celelalte prin care a mai poposit. Are o pernă şi o saltea pe patul de scândură şi un scaun pe care să stea. A făcut şi baie şi i s-a dat voie să se spele destul de des într-un lighean de tablă. L-au lăsat să se spele chiar şi cu apă caldă. I-au dat şi lenjerie nouă şi o salopetă nouă. I-au dat cu un unguent calmant pe ulceraţia varicoasă, care s-a retras. I-au extras ce dinţi mai avea în gură şi i-au făcut o proteză. Într-o zi, a primit chiar şi un pachet de ţigări. Chibrituri nu are, dar îi cere foc gardianului care îi aduce mâncarea şi care nu scoate niciodată nici o vorbă. Când a tras primul fum, i s-a făcut rău, dar nu a renunţat şi a lungit pachetul mult timp, fumând jumătate de ţigară după fiecare masă.

I-au adus şi o tăbliţă albă cu un ciot de creion legat în colţ. La început, nu i-a dat nici o atenţie. Chiar şi când nu doarme, este complet apatic. De multe ori, stă aproape nemişcat de la o masă la alta; uneori doarme, alteori se pierde în reverii şi este mult prea adâncit în ele ca să mai deschidă ochii. S-a învăţat de mult timp să doarmă cu lumină puternică în ochi. Nu i se pare nimic deosebit, doar că are vise mult mai coerente. In toată această perioadă, visează foarte mult şi numai vise fericite. Se face că stă pe Tărâmul de Aur, sau în mijlocul unor ruine uriaşe, măreţe, luminate de soare, cu mama lui, cu Julia, cu O'Brien, şi nu face nimic, stă, pur şi simplu, la soare, vorbind de lucruri paşnice. Când nu doarme, dacă reuşeşte să-şi concentreze gândurile, este numai în legătură cu visele pe care le-a avut cât timp a dormit. O dată cu eliminarea stimulului care era durerea, şi-a pierdut parcă orice capacitate de efort intelectual. Nu se plictiseşte şi nu simte nici o nevoie de conversaţie sau de distracţie, îl mulţumeşte simplul fapt de a fi singur şi curat peste tot, fără bătăi şi interogatorii şi cu mâncare destulă, încetul cu încetul, ajunge să-şi petreacă mai puţin timp dormind, dar tot nu simte nici un imbold să se dea jos din pat. Nu doreşte nimic altceva decât să stea liniştit, întins în pat, şi să simtă cum prinde puteri. De multe ori, se pipăie pe corp, încercând să se convingă dacă nu cumva este o iluzie şi dacă într-adevăr muşchii i se rotunjesc şi pielea i se întinde, în cele din urmă, decide că, fără nici un fel de îndoială, s-a îngrăşat: are acum coapsele evident mai groase decât genunchii. După această constatare, începe, mai întâi fără tragere de inimă, să facă gimnastică în mod regulat, în curând, ajunge să parcurgă trei kilometri, măsurând celula în lung şi în lat. Umerii aduşi de spate i s-au îndreptat, încearcă şi exerciţii mai elaborate şi se simte uimit şi umilit când îşi dă seama ce nu poate face. Nu se poate mişca mai repede decât în pas de plimbare, nu poate ridica taburetul cu braţul întins, nu poate sta într-un picior fără să se răstoarne. Se ghemuieşte pe călcâie şi numai cu nişte dureri sfâşietoare în coapse şi gambe izbuteşte să se ridice în picioare. Se culcă pe burtă şi încearcă să se ridice în braţe. Zadarnic, fiindcă nu reuşeşte să se urnească nici cu un centimetru. Dar, după alte câteva zile — adică alte câteva mese —, trece până şi această probă de forţă. La un moment dat, o face de şase ori la rând. Începe să se mândrească de-a binelea cu fizicul lui şi să nutrească, în răstimpuri, cre-dinţa că şi faţa îi revine la normal. Numai când, din întâmplare, îşi pune mâna pe creştetul chel al capului, îşi aduce aminte