Winston se lasă să alunece jos şi se ridică, nesigur pe propriile-i picioare.

— Deci, tu eşti ultimul om, zice O'Brien. Tu eşti păzitorul spiritului uman. Ai ocazia să te vezi aşa cum eşti. Scoate-ţi hainele.

Winston desface sfoara care îi ţine salopeta la un loc. Fermoarul i-a fost smuls de mult. Nu mai ţine minte, de când l-au arestat, dacă vreodată şi-a dat jos de pe el toate hainele în acelaşi timp. Pe sub salopetă i se răsucesc nişte zdrenţe gălbejite şi jegoase, care nici măcar nu mai aduc a lenjerie de corp. In timp ce le dă drumul să alunece pe jos, vede că, în fundul camerei, se găseşte o oglindă cu trei laturi. Se apropie de ea şi încremeneşte, lăsând să-i scape un ţipăt involuntar.

— Haide, haide, îl îndeamnă O'Brien. Stai între laturile oglinzii. Ca să poţi vedea şi imaginea din profil.

Winston se opreşte pentru că s-a speriat. Vede o fiinţă adusă de spate, cenuşie ca un schelet, care vine către el din oglindă, înspăimântător arată fiinţa aia, dar şi mai înspăimântător este faptul că se recunoaşte pe el însuşi în ea. Se apropie de oglindă şi mai mult. Fiinţa are faţa ieşită înainte, din cauza poziţiei aplecate a corpului, faţă de puşcăriaş uitat la izolare, cu fruntea proeminentă, urmată de o ţeastă cheală, cu nasul coroiat şi pomeţii obrajilor tumefiaţi, iar ochii fioroşi, dar atenţi. Obrajii îi sunt brăzdaţi de răni, iar gura, băgată parcă înăuntru. Este, evident, faţa lui, dar i se pare că ea s-a schimbat mai mult pe dinafară, decât pe dinăuntru. Emoţiile pe care le înregistrează faţa sunt, probabil, altele decât cele pe care le resimte restul corpului. A şi chelit, aproape de tot. În primul moment, a avut impresia c ă încărunţise, dar nu, i-a mai rămas numai pielea capului, care este cenuşie. Cu excepţia mâinilor şi a unui cerc pe faţă, tot corpul i s-a făcut cenuşiu din cap până în picioare, de jeg străvechi, impregnat în pori. Din loc în loc, de sub murdărie se zăresc cicatricele roşii ale rănilor, iar mai sus de gleznă, ulceraţia varicoasă i s-a transformat într-o masă inflamată, din care se cojesc fâşii subţiri de piele. Dincolo de toate detaliile, cu adevărat înspăimântătoare este sleirea trupului. Coşul pieptului i-a ajuns la fel de îngust ca al unui schelet, iar picioarele i s-au uscat atât de mult, încât genunchii îi sunt acum mai groşi decât coapsele, înţelege şi ce a vrut să spună O'Brien prin vederea din profil: curbura coloanei vertebrale este incredibilă. Umerii, şi aşa înguşti, stau acum aduşi în faţă, în aşa fel, încât pieptul i-a ajuns o cavitate, iar ceafa noduroasă parcă se îndoaie şi mai tare ub greutatea craniului. La o privire generală, ai zice că este corpul unui om de cel puţin şaizeci de ani, care suferă de cine-ştie-ce boală malignă.

— Te-ai gândit de mai multe ori, zice O'Brien, că faţa mea — faţa unui membru al Partidului Interior — arată bătrână şi zbârcită. Ce zici de Propria ta mutră?

Îl apucă pe Winston de umăr şi-l răsuceşte cu faţa spre el.

— Uită-te la tine cum arăţi! — îi spune. Uită-te ce împuţit eşti de sus până jos. Uite ce jeg ai între degetele de la picioare. Uită-te la scârboşenia aia de rană purulentă pe care o ai la picior. Ştii că puţi ca un ţap?! Probabil că nici nu-ţi mai dai seama. Uite ce uscat ai ajuns. Vezi? Pot să-ţi apuc bicepsul între degetul mare şi arătător. Ţi-aş putea suci gâtul ca pe-un morcov. Ştii că ai slăbit douăzeci şi cinci de kilograme de când eşti aici? Până şi părul îţi cade în smocuri. Uite!

Zicând asta, îşi bagă mâna în părul care i-a mai rămas lui Winston şi smulge un smoc întreg.

— Deschide gura. Nouă, zece, unsprezece dinţi mai ai, cu totul. Câţi aveai când ai intrat aici? Şi cei câţiva pe care îi mai ai îţi cad singuri din maxilare, ia uite-aici!

Cu două degete puternice ca un cleşte, apucă unul dintre dinţii din faţă ai lui Winston, pe care îl fulgeră un spasm dureros în falcă. O'Brien i-a smuls dintele din rădăcină şi îl aruncă pe jos la celălalt capăt al camerei.

— Putrezeşti de viu, asta faci, zice el. Te dezmembrezi. Ştii ce eşti? Un sac de jeg.

Întoarce-te şi te uită în oglindă. Vezi momâia aia care se uită la tine? Ala este ultimul om. Dacă tu eşti uman, atunci aia este umanitatea. Imbracă-te la loc.

Winston începe să se îmbrace cu mişcări lente şi parcă automate. Până acum n-a observat cât de uscăţiv şi de slăbit a ajuns. Un singur gând nu-i dă pace: că probabil stă de mult mai mult timp aici decât şi-a închipuit, chiar şi în visele lui cele mai pesimiste. Apoi, văzând zdrenţele nenorocite pe care le are în jurul mijlocului, îl cuprinde, deodată, un sentiment de milă covârşitoare pentru corpul lui ruinat. Fără să-şi dea seama ce face, se prăbuşeşte pe un taburet de lângă pat şi izbucneşte în plâns. A văzut cât este de urât, de dizgraţios, o legătură de oase într-un chilot jegos, care stă şi plânge sub lumina asta nemiloasă; dar nu se mai poate stăpâni. O'Brien îi pune o mână pe umăr, aproape prieteneşte.

— Nu va dura, însă, la infinit, îi spune. Poţi scăpa de toate astea oricând vrei. Totul depinde numai şi numai de tine.

— Voi sunteţi de vină! — exclamă Winston printre sughiţuri. Voi m-aţi adus în halul ăsta.

— Nu, Winston, tu singur te-ai adus în halul ăsta. Asta ai ales tu singur în momentul în care te-ai ridicat împotriva Partidului. Acel prim gest ţinea în sine tot restul. Nu ţi s-a întâmplat nimic în plus faţă de ce ai prevăzut chiar tu.

Face o pauză, apoi continuă:

— Te-am bătut, Winston. Te-am zdrobit. Ai văzut cum îţi arată corpul. Mintea nu-ţi este departe de aceeaşi stare. Nu cred că mai