va fi anihilată. Dar întotdeauna — ţine mine, Winston — întotdeauna va exista intoxicaţia puterii, din ce în ce mai insistentă şi mai ubtilă, întotdeauna şi în orice moment va exista fiorul victoriei, senzaţia indescriptibilă pe care o ai când calci în picioare un duşman neputincios. Dacă vrei o imagine a viitorului, închipuie -ţi o cizmă zdrobind mutra unui om — şi asta pentru vecie.

O'Brien se opreşte, ca şi cum s-ar aştepta ca Winston să comenteze în vreun fel. Dar Winston încearcă din nou să se facă una cu patul şi tace. Parcă i-a îngheţat inima. O'Brien continuă:

— Şi să nu uiţi că imaginea despre care vorbesc este pentru vecie. Mutra respectivă va rămâne pentru totdeauna la locul ei, sub cizmă. Ereticul, duşmanul societăţii, îl vom avea întotdeauna la îndemână şi-l vom înfrânge, îl vom umili pentru a nu-ştiu-câta oară. Tot ce ai păţit tu de când te afli aici, toate vor continua, şi chiar mai rău de-atât. Spionajul, trădările, arestările, torturile, execuţiile, dispariţiile — nu se vor sfârşi niciodată. Vom trăi într-o lume care va fi, în acelaşi timp, a terorii şi a triumfului. Cu cât Partidul va avea mai multă putere, cu atâta va fi mai puţin îngăduitor; şi cu cât va fi mai slabă opoziţia, cu atât mai cruntă va fi dictatura. Goldstein şi ereziile lui vor trăi veşnic, în fiecare zi şi în fiecare moment, vor fi înfrânte, discreditate, batjocorite, scuipate. Şi totuşi, nu vor muri niciodată. Acest mic teatru pe care-l joc eu cu tine de şapte ani de zile va mai fi jucat de nenumărate ori, generaţie după generaţie şi mereu mai subtil. Ereticul se va afla veşnic în mâinile noastre, urlând de durere, zdrobit şi bun de dispreţuit — dar, până la urmă, se va căi amarnic, îl vom salva de el însuşi, iar el se va târî la picioarele noastre din proprie iniţiativă. Asta este, Winston, lumea pe care o pregătim. O lume de victorii peste victorii, de triumf peste triumf, care apasă, apasă, apasă pe nervul puterii. Eşti pe cale, din câte văd eu, să-ţi dai seama cam cum va arăta lumea aceea. Nu te teme, până la urmă vei face mai mult decât s-o înţelegi: o vei accepta, îi vei ieşi înainte şi vei ajunge parte integrantă din ea. Winston şi-a revenit acum destul de bine pentru a putea spune şi el ceva:

— Nu puteţi! — zice el, cu o voce stinsă.

— Cum adică, Winston?

— Nu puteţi crea o asemenea lume. E un coşmar. Nu se poate.

— De ce?

— Pentru că nu poţi întemeia o civilizaţie pe frică, pe ură şi cruzime. Nu ar putea supravieţui.

— De ce nu?

— Pentru că n-ar avea vitalitate. S-ar dezintegra, s-ar sinucide.

— Aiurea. Trăieşti cu impresia că ura este mai istovitoare decât iubirea. Şi de ce ar fi, mă rog? Şi chiar dacă ar fi, ce importanţă ar avea? Imaginează-ţi: dacă ne-am hotărî să ne uzăm mai repede? Imaginează-ţi că am accelera ritmul vieţii omului atât de mult, încât un bărbat ar ajunge senil la treizeci de ani. Chiar şi aşa, ce importanţă ar avea? înţelege că moartea individului nu este moarte. Partidul este nemuritor.

Ca de obicei, vocea autoritară a lui O'Brien îl reduce pe Winston la stare de neputinţă. Şi apoi, îl chinuie teama că, dacă ar insista prea mult cu dezacordul, O'Brien ar fi în stare să răsucească din nou maneta pe cadran. Şi totuşi, nu poate să nu vorbească, îşi reia atacul cu o voce stinsă, fără argumente, fără nici un sprijin, afară de groaza atavică pe care i-a provocat -o peroraţia lui O'Brien.

— Nu ştiu. Zău că nu-mi mai pasă. O să daţi greş cumva. O să fie ceva care o să vă-nvingă. Viaţa o să vă-nvingă.

— Dar noi controlăm viaţa, Winston — la toate nivelele ei. Îţi închipui, cumva, că există o aşa-numită natură umană, scandalizată de ceea ce facem noi, care se va întoarce împotriva noastră. Dar noi facem natura umană. Oamenii sunt infinit de maleabili. Sau poate ai rămas la vechea ta idee că proletarii — sau poate sclavii, de ce nu ei? — se vor trezi la viaţă şi ne vor răsturna? Alungă-ţi din minte acest gând. Sunt absolut neputincioşi, ca şi animalele. Umanitatea înseamnă Partidul. Restul, toţi, sunt în afară, nu contează.

— Nu-mi pasă. Până la urmă, or să vă bată. Mai devreme sau mai târziu, or să vă vadă aşa cum sunteţi şi-atunci or să vă sfâşie-n bucăţi.

— Şi vezi tu vreun fapt care să dovedească aşa ceva? Sau ştii tu vreun motiv pentru care ar proceda în acest fel?

— Nu, dar aşa cred eu. Ştiu că o să daţi greş. Există ceva în univers — nu ştiu ce, un spirit, un principiu pe care n-o să-l răzbiţi niciodată.

— Tu crezi în Dumnezeu, Winston?

— Nu.

— Şi-atunci, care este acest principiu care ne va înfrânge, după tine?

— Nu ştiu. Spiritul Omului.

— Şi tu te consideri om?

— Da.

— Dacă tu, Winston, eşti om, atunci eşti ultimul dintre oameni. Faci parte dintr-o specie dispărută; noi suntem moştenitorii acelei specii. Tu nu pricepi odată că eşti singur. Eşti în afara istoriei, eşti inexistent. Tonul i se schimbă brusc şi zice, tăios ca un brici: Şi tu te consideri, moral vorbind, superior nouă, cu minciunile şi cruzimea noastră, nu-i aşa?

— Da, mă consider o fiinţă superioară.

De astă dată, O'Brien îi răspunde prin tăcere. În schimb, alte două voci continuă să vorbească. După primul moment, Winston îşi recunoaşte propria voce ca fiind una dintre cele două. Este înregistrarea conversaţiei pe care a purtat-o cu O'Brien în seara când a aderat la Frăţie. Se aude pe sine făgăduind să mintă, să fure, să falsifice, să ucidă, să încurajeze consumul de droguri şi prostituţia, să ajute la răspândirea bolilor venerice, să arunce cu cid în ochii copiilor. O'Brien face un gest de uşoară nerăbdare, ca şi cum ar vrea să spună că demonstraţia nici nu merită făcută. Apoi apasă pe un buton şi vocile se opresc brusc.