la urmă. Nu există nimic pe lumea asta ce să nu putem realiza — invizibilitate, levitaţie — orice ! Dacă mi-aş propune, m-aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun. Nu-mi propun, pentru că Partidul nu-mi cere aşa ceva. Trebuie neapărat să scapi de obsesiile tale de secol nouăsprezece cu legile Naturii. Noi facem legile Naturii.

— Nu-i adevărat! Nici măcar nu stăpâniţi toată planeta. Şi Eurasia?! Şi Estasia?! Nu le-aţi cucerit încă.

— Şi ce dacă? Le vom cuceri când vom socoti necesar. Şi chiar dacă nu le cucerim, ce crezi că se întâmpla? Le putem şterge de pe hartă. Oceania egal lumea întreagă, zice O'Brien, mimând semnul egalităţii prin aer.

— Bine, dar chiar şi lumea asta toată nu-i decât un fir de praf. Iar omul este mic şi neajutorat! De când există oameni? Pământul a stat nelocuit milioane de ani.

— Aiurea. Pământul are exact atâţia ani câţi avem noi, nici unul în plus. Cum să fie mai bătrân?! Nimic nu există în altă parte decât în conştiinţa omului.

— Nu-i adevărat. Rocile sunt pline de oasele animalelor disp ărute, de mamuţi, de mastodonţi, de reptile enorme care trăiau pe vremea când de om nici măcar nu era vorba.

— Le-ai văzut tu vreodată, oasele-alea, Winston? Evident că nu. Naturaliştii din secolul nouăsprezece le-au născocit, înaintea omului nu a existat nimic. După om, presupunând că el ar ajunge să se stingă, nu va exista nimic, în afara omului, nu există nimic.

— Cum să nu?! întregul univers există dincolo de noi. Stelele, de pildă! Unele dintre ele se află la milioane de ani-lumină de noi şi niciodată n-o să putem ajunge la ele.

— Stelele?! Ce sunt stelele? — zice O'Brien, mimând indiferenţa. Nişte foculeţe aşezate la câţiva kilometri depărtare. Dacă vrem, putem merge până la ele. Sau le putem stinge de pe cer. Pământul este centrul universului. Soarele şi stelele se învârt în jurul Pământului.

Winston se mişcă din nou de parcă ar fi zguduit de convulsii. De data aceasta, însă, tace. O'Brien continuă, ca şi cum ar răspunde unei alte obiecţii spuse cu voce tare:

— Din anumite motive, evident, nu este adevărat. Când navigam pe oceane sau când prevedem o eclipsă, ni se pare potrivit, de cele mai multe ori, să plecăm de la premisa că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi că stelele se află la milioane de milioane de kilometri. Şi ce-i cu asta? Crezi că nu am fi în stare să descoperim un sistem astronomic dual? Stelele pot fi departe sau aproape, în funcţie de necesitatea momentului, îţi închipui, cumva, că nu avem matematicieni care să reuşească treaba asta? Nu uita dublugânditul.

Winston se lasă să cadă înapoi pe spate. Orice ar spune, acest răspuns tăios îl izbeşte de fiecare dată ca o măciucă. Şi totuşi, ştie — ştie — că el are dreptate. Credinţa că nimic nu există în afara propriei tale minţi — trebuie să existe un mod de a demonstra că este falsă. Nu a fost de atâta timp arătată cu degetul, ca o aberaţie? Are şi un nume, dar nu îi vine în minte pe moment. Colţurile gurii lui O'Brien se ridică într-un zâmbet hâtru:

— Ţi-am mai spus, Winston, zice el, că nu eşti tare la metafizică, în momentul de faţă, încerci să găseşti un cuvânt, şi anume solipsism. Dar te înşeli, nu-i vorba de solipsism aici. Poate de solipsism colectiv, dacă vrei neapărat. Dar asta este altceva, şi-anume exact opusul, în fine, am făcut o digresiune, adaugă el pe alt ton. Puterea — puterea reală, cea pentru care trebuie să luptăm zi şi noapte — nu este puterea asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor.

Se opreşte şi, pentru o clipă, adoptă din nou atitudinea profesorului care pune întrebări unui elev promiţător:

— Spune-mi, Winston, cum îşi exercită un om puterea asupra altui om?

Winston se gândeşte puţin, cu ochii în tavan, apoi zice:

— Făcându-l să sufere.

— Exact. Făcându-l să sufere. Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili şi a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa omului în bucăţi, iar bucăţile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuţi le hotărăşti, începi să înţelegi, acuma, ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor utopii hedonistice cretine, pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă. In lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. In lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-umilirea. Vom avea grijă să le distrugem pe toate celelalte -pe toate. Deja suntem pe cale de a jugula anumite atitudini care au supravieţuit dinainte de Revoluţie. Am rupt legăturile dintre copil şi părinte, dintre bărbat şi femeie. Cine mai îndrăzneşte, în ziua de astăzi, să aibă încredere într-o nevastă, într-un copil, într-un prieten? Iar în viitor nu vor mai exista nici neveste, nici prieteni. Copiii vor fi luaţi de la sânul mamei de mici, cum iei ouăle de la găină. Instinctul sexual va fi eradicat. Procreaţia va deveni o formalitate anuală, cum este, de exemplu, reînnoirea unei cartele. Vom aboli orgasmul. Chiar în momentul de faţă neurologii noştri lucrează în direcţia asta. Nimeni nu va mai fi loial decât Partidului, nimeni nu va mai iubi pe nimeni altcineva decât pe Fratele cel Mare. Nu se va mai auzi un alt râs afară de hohotul celui care triumfă la înfrângerea unui duşman. Nu vor mai exista nici artă, nici literatură, nici ştiinţă. Când vom fi atotputernici, nu vom mai avea nevoie de ştiinţă. Nu va mai fi nici o deosebire între frumos şi urât. Nu va mai exista curiozitate şi nici o bucurie a vieţii. Orice plăcere