Centrale; pentru prima oară în tot războiul este ameninţat însuşi teritoriul Oceaniei. O emoţie violentă, nu tocmai teamă, ci o stare de excitaţie nediferentiată se trezeşte în el, pe urmă se risipeşte din nou. Nu se mai gândeşte la război, în aceste zile, nu reuşeşte deloc să se concentreze asupra unui obiect oarecare mai mult de câteva clipe una după alta. Îşi ridică paharul şi îl dă pe gât dintr-o singură înghiţitură. Ca de obicei, îl trec fiori şi i se face greaţă. Lichidul ăsta incolor este sinistru. Cui soarele cu zaharină, care şi aşa sunt destul de scârboase, cu gustul lor lânced, nu reuşesc să acopere mirosul searbăd şi uleios al ginului; şi partea cea mai proastă este că mirosul de gin, care nu-l părăseşte nici zi, nici noapte, este în mod indisolubil legat, în mintea lui, de putoarea de…

Nu le spune niciodată pe nume, nici măcar în gând, şi, pe cât posibil, nu şi-i vizualizează niciodată. Reprezintă pentru el ceva de care este numai pe jumătate conştient, ceva ce se aţine pe lângă obrazul lui, un miros care parcă ar fi emanat de nările lui. Râgâie, de la damful de gin care-i vine înapoi pe gât. S-a îngrăşat de când i-au dat drumul şi a revenit la vechea lui culoare — de fapt, s-a întâmplat mai mult decât că a revenit la culoarea feţei cu care era obişnuit: i s-au îngroşat trăsăturile, pielea nasului şi obrajilor i s-a întărit şi s-a făcut roşie; până şi pe ţeastă are acum o piele mult mai rozalie. Un alt chelner, tot nechemat, îi aduce o tablă de şah şi numărul curent din Times, cu paginile deschise la problema de şah. Pe urmă, văzând că paharul i s-a golit, vine cu sticla de gin şi i-l umple. Nici nu mai are nevoie să comande — i-au învăţat tabieturile, îl aşteaptă întotdeauna cu tabla de şah, iar masa din colţ îi rămâne rezervată în fiecare zi, fără excepţie. Chiar şi când localul este plin, masa din colţ este numai a lui, din moment ce nimeni nu se omoară să se aşeze prea aproape de el. Nici măcar nu-şi mai bate capul să ţină socoteala cât a băut. Din când în când, i se pune în faţă câte o hârtie slinoasă, pasămite nota de plată, dar el are impresia că de fiecare dată i se ia mai puţin. Chiar dacă i-ar lua mai mult, tot nu ar avea nici o importanţă. De la o vreme, are destui bani. I s-a dat şi o slujbă, o sinecură, evident, dar plătită mai bine decât cea dinainte.

Muzica de la tele-ecran se opreşte şi urmează o voce care începe să vorbească. El înalţă capul să asculte. Nu, tot nu este buletinul de pe front. Este un simplu comunicat din partea Ministerului Abundenţei. Se pare că, în trimestrul trecut, prevederile planului trienal în legătură cu şireturile de ghete au fost depăşite cu nici mai mult, nici mai puţin de nouăzeci şi opt la sută.

Se concentrează asupra problemei de şah şi aşează piesele. Este un final cu capcană, în care intră doi nebuni. „Albul mută şi dă mat în două mutări.” Ridică ochii către portretul Fratelui cel Mare. Albul întotdeauna dă mat, îi trece prin minte, ca un fel de misticism tenebros, întotdeauna, fără excepţie, aşa sunt potrivite lucrurile. Nu există problemă, de când s-a inventat şahul, în care negrul să câştige. Oare nu este, şi ăsta, un simbol al eternului şi invariabilului triumfal Binelui asupra Răului? Faţa cea enormă îi întoarce privirea emanând o putere liniştită. Albul întotdeauna dă mat.

Vocea de la tele-ecran face o pauză, apoi continuă pe un alt ton, mult mai sever:

— Atenţiune, ascultători! Fiţi pregătiţi pentru un comunicat important la orele cincisprezece-treizeci! Reţineţi! Cincisprezece-treizeci! Este vorba despre ştiri de maximă importanţă! Aveţi grijă să nu le scăpaţi! Cincisprezece-treizeci!

Muzica de fanfară începe din nou. Inima îi tresare în piept. Asta este buletinul de pe front! Ceva instinctiv îi spune că ştirile sunt proaste. Toată ziua, ambalându-se când mai mult, când mai puţin, i-a dat ghes gândul la o înfrângere decisivă în Africa. Parcă şi vede armata eurasiană năvălind peste frontiera până atunci neatinsă şi scurgându-se spre sudul Africii ca un convoi de furnici. De ce oare n-au putut fi loviţi cumva în flanc? Conturul coastelor occidentale ale Africii îi apare în minte în culori vii. Apucă nebunul alb şi îl mută în partea cealaltă a tablei. Acolo este punctul potrivit, însă, în timp ce hoardele negre parcă le şi vede năpustindu-se spre sud, „uite, mai există şi o altă forţă, curios de bine aliniată, înfiptă brusc în spatele celor dintâi şi tăindu-le orice legătură pe pământ şi pe mare”. Are senzaţia că simplul fapt de a dori existenţa acelei forţe acolo o şi face să existe de-adevăratelea. Dar trebuie acţionat repede. Dacă ajung să controleze întreaga Africă şi dacă pun mâna şi pe aeroporturile şi bazele de submarine de la Capul Horn, înseamnă că taie Oceania în două. Ce-ar urma? înfrângere, prăbuşire, reîmpărţirea lumii, distrugerea Partidului! Trage aer adânc în piept. O cumplită harababură de sentimente i se naşte în suflet — de fapt, nu tocmai o harababură; mai degrabă nişte straturi succesive de sentimente, din care nu se mai poate spune care strat este cel mai de jos. Dar spaima i-a trecut. Pune la loc nebunul alb, dar, pentru moment, nu se poate aşterne pe studierea serioasă a problemei de şah. ândurile îi umblă haotic. Aproape inconştient, desenează cu degetul în praful de pe masă:

2 + 2 = 5

„Nu pot să pătrundă înăuntrul tău”, zicea ea. Nu este adevărat: pot să pătrundă înăuntrul tău. „Ceea ce ţi se întâmpla aici este pentru totdeauna” i-a spus O'Brien. Asta, da — este adevărat. Există unele lucruri, propriile tale fapte, din care nu-ţi mai poţi reveni. Ceva îţi este ucis în piept, incinerat, cauterizat…

A revăzut-o; a stat chiar şi de vorbă cu ea. Nu mai era nici un pericol. Ştia aşa, ca din instinct, că, orice ar fi făcut, nu mai