prezenta aproape nici un interes pentru ei. Ar fi putut aranja să se mai întâlnească o dată, presupunând că vreunul dintre ei ar fi dorit aşa ceva. De fapt, din întâmplare s-au întâlnit, în parc, într-o zi de martie, urâta şi geroasă, când pământul era tare ca piatra şi iarba parcă murise şi când nu vedeai un mugure nicăieri, numai câteva flori de şofran care se căzniseră să se desfacă pentru a fi apoi risipite de vânt. El mergea grăbit, cu mâinile îngheţate vârâte adânc în buzunare. A zărit-o brusc, la câţiva metri de el. Ceea ce l-a izbit, din primul moment, a fost cât de tare se schimbase în rău. Au trecut unul pe lângă celălalt fără o vorbă, dar pe urmă el s-a întors şi s-a luat după ea, fără cine-ştie-ce tragere de inimă. Ştia că nu era nici un pericol; nu-i mai băga nimeni în seamă. Ea, însă, nu spunea nimic. A luat-o de-a curmezişul, direct peste pajişte, ca şi cum ar fi vrut să scape de el, dar apoi s-a resemnat şi l-a acceptat lângă ea. S-au trezit după un timp în mijlocul unui rond de tufişuri desfrunzite care nu le erau de nici un folos nici ca să se ascundă, nici ca să se adăpostească de vânt. S-au oprit. Era duşmănos de frig. Vântul şuiera printre nuiele şi frământa rarele flori murdare ale şofranelor. I-a pus un braţ pe după mijloc.

Nu era nici un tele-ecran, dar microfoane ascunse precis erau; şi, pe urmă, puteau fi văzuţi. Dar nu mai conta. Nimic nu mai conta. S-ar fi putut întinde pe jos ca să facă treaba aia, dacă ar fi vrut. I se chirceşte şi acum carnea pe el de groază, numai la gândul de a face aşa ceva. Ea nu a răspuns nicicum la strânsoarea braţului lui; nu a încercat nici măcar să i-l dea la o parte. Şi-a dat seama, brusc, de ce anume se schimbase la ea. Avea faţa mai palidă decât i-o ştia el din alte vremuri şi o cicatrice lungă, pe care părul nu reuşea s-o acopere întru totul, peste frunte şi tâmplă; dar nu în asta consta schimbarea. Avea talia mai groasă şi, ciudat, mai rigidă. Şi-a amintit atunci cum odată, după explozia unei rachete, ajutase şi el la scoaterea unui cadavru de sub dărâmături şi se mirase că era nu numai incredibil de greu, ci şi foarte rigid şi greu de mânuit, ceea ce-l făcea să pară mai degrabă de piatră decât de carne. Tot aşa i-a sugerat şi trupul ei acolo, în parc. S-a gândit că şi pielea ei trebuia să arate cu totul altfel decât şi-o amintea el.

Nu a încercat să o sărute, şi nici nu au vorbit. Când au pornit înapoi peste pajişte, ea l-a privit direct în ochi pentru prima oară. O privire de-o clipă, dar plină de dispreţ şi scârbă. El s-a întrebat dacă i se făcea scârbă de el numai şi numai din cauza amintirilor din trecut sau şi din cauza feţei lui buhăite şi a lacrimilor pe care vântul i le smulgea din ochi. S -au aşezat pe două scaune de fier, unul lângă altul, dar nu prea aproape. Abia atunci ea a spus câteva cuvinte. Şi-a mutat pantoful butucănos câţiva centimetri şi a turtit într-adins un vreasc. Parcă şi picioarele i se lăbărţaseră.

— Te-am trădat, i-a spus, fără introduceri şi ocolişuri.

— Te-am trădat, a îngânat-o el.

Ea i-a aruncat o altă privire plină de scârbă.

— Uneori, a zis ea, te ameninţă cu câte ceva — ceva la care n-ai cum să rezişti, la care nici nu te poţi gândi. Şi-atunci zici: „Nu-mi faceţi mie asta, faceţi-i altcuiva, faceţi-i lui cutare”. Şi poate c-ai putea pretinde, după aia, că de fapt n-a fost decât o cacealma, că le-ai spus aşa doar ca să te lase-n pace şi că tu, de fapt, nu-i doreai lui cutare treaba respectivă. Dar nu-i adevărat, în momentul în care treci prin asta, îi doreşti celuilalt orice. Te gândeşti că nu ai nici un alt mijloc de a te salva şi că ai să reuşeşti să te salvezi în felul ăsta. Vrei cu adevărat ca altul să păţească în locul tău ce păţeşti tu. Şi te doare-n cur de cât de tare se chinuie. Nu-ţi pasă decât de tine însuţi în momentele alea…

— Nu-ţi pasă decât de tine însuţi, a repetat el, ca ecoul.

— Şi după aia nu mai ai aceleaşi sentimente pentru persoana respectivă.

— Nu, a încuviinţat el din cap, nu mai ai aceleaşi sentimente. După care, parcă nu a mai rămas nimic de spus. Vântul le mula salopetele subţiri pe picioare. S-au simţit deodată stânjeniţi de cum stăteau acolo, ca muţii; şi, în afară de asta, era prea frig să mai stea pe loc. Ea a pretextat ceva, parcă în legătură cu prinsul metroului, şi s-a ridicat să plece.

— Trebuie să ne mai vedem, a zis el.

— Da, i-a răspuns ea grăbită, să ne mai vedem… S-a ţinut după ea o bucată de drum, dar fără tragere de inimă, mergând la o jumătate de pas în urma ei. N-au mai schimbat nici o vorbă. Ea nu a încercat, propriu-zis, să se descotorosească de el, dar a adoptat un pas exact atât de iute, cât să nu-i permită lui să se menţină umăr la umăr cu ea. El s-a hotărât s-o însoţească până la staţia de metrou, dar, deodată, şi-a dat seama de cât de lipsit de sens şi de nesuferit era faptul că se ţinea aşa după ea prin frigul tăios. I-a năpădit dorinţa nu atât de a se îndepărta de ea, cât de a se întoarce la Cafeneaua „Castanul”, care i s-a părut, în momentul acela, mai îmbietoare ca niciodată. A avut viziunea nostalgică a mesei lui din colţ, cu ziarul, tabla de şah şi izvorul nesecat de gin. Insă, dincolo de orice altceva, acolo era cald. Aşa se face că a lăsat, cât voit, cât din întâmplare, un mic grup de trecători ă pătrundă printre ei