şi să-i despartă. A încercat, numai cu jumătate de voinţă, s-o ajungă din urmă, dar pe urmă a rărit pasul, s-a întors şi a pornit în direcţia opusă. După vreo cincizeci de paşi, a întors capul. Dar strada era aglomerată şi nu a mai reuşit s-o deosebească din mulţime. Ar fi putut fi oricare dintre multele persoane care mergeau grăbite. Şi probabil că, voinică şi rigidă cum ajunsese, nu mai era de recunoscut din spate…

In momentul când ţi se întâmpla, îi spusese ea, vrei cu adevărat treaba respectivă. Şi el a vrut cu adevărat. Nu numai că a spus-o, dar chiar i-a dorit-o. A dorit ca, ea, şi nu el, să fie lăsată la cheremul acelor…

Ceva se schimbă brusc, în muzica transmisă la tele-ecran: capătă deodată o notă spartă, de zeflemea, de gălbejeală. Iar apoi — poate că nici nu se întâmpla aşa de fapt, poate că este vorba, pur şi simplu, de o amintire care se manifestă sonor — aude o voce cântând:

„Sub castanul înfrunzit,

M-ai înşelat, te-am fraierit,

Şi-unul şi-altul, păcălit,

Stăm sub castanul înfrunzit”.

Ochii i se umplu de lacrimi. Un chelner care tocmai trecea pe acolo îi vede paharul gol şi se întoarce cu sticla de gin.

Duce paharul la nas şi trage aer în piept. Cu fiecare gură pe care o soarbe din el, ginul devine din ce în ce mai oribil. Pentru el, însă, de la o vreme, este elementul în care pluteşte. Ginul reprezintă pentru el viaţă, moarte şi reînviere. Ginul îl turteşte în fiecare seară, ginul îl trezeşte din nou la viaţă în fiecare zi. Când se trezeşte — şi rareori i se întâmpla să se trezească mai devreme de ora unsprezece, cu pleoapele parcă lipite, cu un gust iute în gură şi simţindu-şi şalele de parcă i-ar fi fost dislocate —, nu ar putea nici măcar să se urnească de la orizontală, dacă nu ar avea lângă pat, aşezate de cu seară, sticla şi cana. In timpul prânzului, stă pe scaun, cu figura imobilă şi cu sticla la îndemână, şi ascultă la tele-ecran. De la orele cincisprezece până la închidere, se înfiinţează la „Castanul” şi nu se mişcă de acolo. Nimănui nu-i mai pasă de ce face, nu mai este trezit cu fluierul, nu-l mai admonestează nimeni prin tele-ecran. Din când în când, de cel mult două ori pe săptămână, merge într-un birou plin de praf de la Ministerul Adevărului, care arată uitat de lume, şi mai lucrează câte ceva, dacă se poate numi muncă. A fost numit într-o grupă de lucru a unei subcomisii desprinse dintr-una dintre nenumăratele comisii angrenate în clarificarea dificultăţilor minore care se ivesc în procesul compilării celei de-a Unsprezecea Ediţii a Dicţionarului Nou-vorbei. El şi ceilalţi cu care lucrează se ocupă cu alcătuirea unui aşa-numit Raport Interimar, dar el, unul, nu a reuşit încă să-şi dea seama despre ce anume urmează să raporteze. Este ceva legat de virgule, dacă trebuie să fie aşezate înăuntrul sau în afara parantezelor. Din grupa lui de lucru mai fac parte alţi patru inşi, toţi asemănători cu el. În unele zile, se întâlnesc, apoi imediat se despart, recunoscându-şi deschis unul altuia că realmente nu au nimic de făcut. Dar sunt şi zile când se pun pe treabă aproape cu sete, făcând o tevatură întreagă din redactarea unor minute şi din schiţarea unor memorandumuri care rămân, în mod invariabil, neterminate; în asemenea zile, controversa referitoare la ce anume se aşteaptă de la ei să susţină acolo se complică extraordinar de mult şi devine obscură, ajungând până la cele mai subtile forme de tocmeală pentru câte o definiţie, la interminabile digresiuni, la certuri şi chiar la ameninţarea de a face apel la decizia forurilor superioare. Şi brusc, la un moment dat, entuziasmul tuturor se evapor ă şi rămân în jurul mesei, uitându-se unul la altul cu ochii stinşi, ca nişte fantome care se destramă la primul cântat al cocoşului.

Tele-ecranul tace pentru o clipă. El ridică ochii din nou. Buletinul de pe front! Nu, se schimbă muzica şi-atât. Harta Africii i se aţine pe undeva prin spatele pleoapelor. Mişcările celor două armate se prezintă ca într-o diagramă: o săgeată neagră care taie pe verticală, de la nord la sud, şi o săgeată albă care taie pe orizontală, de la vest la est, peste coada celei dintâi. Ridică ochii spre figura enormă şi imperturbabilă a Fratelui cel Mare, ca şi cum ar vrea să se asigure. Este, oare, de conceput ca săgeata a doua, cea albă, să nici nu existe, de fapt?

Dar interesul i se disipează din nou. Mai ia o înghiţitură de gin, apoi face o mutare îndrăzneaţă cu nebunul alb. Şah. Dar, evident, nu este o mutare bună, pentru că…

O amintire îi inundă memoria, nechemată de nimeni. Se vede pe el însuşi, la vreo nouă sau zece ani, într-o cameră cu lumânare şi cu un pat mare acoperit cu o cuvertură albă, scuturând o cutie cu zaruri şi râzând în hohote. Mama stă în faţa lui şi râde şi ea. Era, probabil, cam cu vreo lună înainte ca ea să dispară, când trăiau un moment de împăcare, când el uitase de foamea sâcâitoare din burtă şi când simţea din nou, pentru o vreme măcar, vechea lui dragoste pentru ea. Îşi aduce bine aminte de ziua aceea, ploua torenţial, şuvoaiele de apă se scurgeau în jos pe geamuri, iar lumina din cameră era mult prea slabă pentru citit. Cei doi copii blocaţi în bezna şi înghesuiala camerei nu mai puteau suporta plictiseala. El mârâia şi bâzâia, cerea inutil de mâncare, din obişnuinţă, dacă nu de foame, se fâţâia prin cameră trăgând toate lucrurile de la locul lor şi dând cu picioarele în lambriuri, până când vecinii au bătut în pereţi, iar fetiţa scâncea din când în când. Până la urmă, mama a zis: „Fii cuminte, că, uite, îţi cumpăr o jucărie. O jucărie frumoasă, ai să vezi ce-o să-ţi mai placă”. Şi pe urmă s-a dus aşa, pe ploaie, până la un magazin universal de lângă casa lor, care mai