mărşăluiască prin toată Rusia, prin China, apoi să intre în Oceanul Pacific şi să se înece. Un ofiţer cu epoleţi laţi deschide o fereastră şi strigă ceva nedesluşit.

Suntem aproape la fel de surprinşi ca şi ruşii. Nimeni nu trage nici măcar un glonţ. Nu fuge nimeni. Până şi găinile jumulite stau locului, privindu-ne cu gâturile lungite.

Un grup de ofiţeri ruşi iese din castel. Tot armamentul uşor e aruncat în mijlocul pieţei, la picioarele unui monument ce se înalţă spre cer, ca un deget acuzator, în amintirea primului război mondial.

Un general-locotenent rus, comandantul unei formaţiuni de tancuri de rezervă, e făcut prizonier, împreună cu întregul stat-major, de către plutonul 2, fără să se tragă vreun foc de armă.

– Ce dracu' facem cu ei? întreabă Porta îngrijorat. Dacă-şi dau seama care-i treaba, or să ne tăbăcească fundurile până or să ajungă mai negre decât curul lui Albert!

– Hai să-i împuşcăm niţel, propune Micuţul, pe urmă îi lăsăm să fugă, şi aşa scăpăm de ei. Un general ca ăsta, însoţit de întreg statul său major, ne-ar putea aduce multe necazuri!

Înainte ca Bătrânul să ia o hotărâre, Oberleutnant Löwe dă buzna în piaţă, în fruntea companiei a 5-a.

– De ce dracu' te-ai oprit, Beier? zbiară el prin trapa turelei, pălind de furie. Nu ţi-am ordonat să nu opreşti? Vrei să-ţi petreci restul vieţii la Germersheim?

– Permiteţi să raportez, domnule, plutonul 2 a capturat un general, comandant de corp de armată, împreună cu întreg statul său major.

– Ce-a făcut? întreabă Löwe, privind pentru prima dată în jurul său.

Trapele se deschid cu zgomot şi el ţâşneşte din turelă, îşi netezeşte uniforma pătată de ulei şi-şi potriveşte boneta regulamentar. Îl salută formal pe generalul rus, care-i răspunde rezervat. Urmează strângeri de mână şi politeţuri de circumstanţă.

– Ia te uită, bufneşte Porta - arătând înspre ofiţerii care s-au adunat pe terasă -, ce clică împuţită! Aşa sunt toţi nemernicii ăştia cu nasturi strălucitori. Pe noi, târşeloşii, nu ne bagă nimeni în seamă. Löwe va obţine eventual şi o decoraţie, iar noi o să luăm numai şuturi în cur pentru că ne-am oprit din drum!

În scurt timp, statul-major al companiei pătrunde duduind în piaţă. Oberst Hinka îl salută pe general şi statul său major şi compania porneşte din nou la drum cu viteză maximă.

– Unde-or fi vecinii? se miră Porta, după câteva ore de mers, timp în care n-am întâlnit urmă de rus.

– Ivan a plecat acasă! Cred că s-a săturat de război, spune Micuţul, optimist.

În clipa în care ne oprim pe un deal pentru a verifica nivelul uleiului, avem senzaţia că pădurea ne înconjură ca un ocean nesfârşit. Unul din neajunsurile tancului Tiger este faptul că, dacă are puţin ulei, motorul se încinge prea tare şi poate lua foc.

Pălăvrăgeala ce se aude în staţia radio încetează şi ne afundăm în pădurea imensă. Chiar şi Porta tace. Ne alimentăm rezervoarele dintr-un depozit rusesc părăsit şi mergem mai departe.

Îmi lipesc ochii de inelul de cauciuc de pe vizorul periscopului şi privesc încordat fiecare pâlc de copaci în care ar putea fi camuflat un tun antitanc. Tânjesc după zgomotul unei împuşcături; ne-ar putea scoate din starea de încordare pe care ne-a impus-o liniştea asta mormântală.

Porta forţează la maximum motorul Maybach, croindu-şi drum prin gropile de obuz şi printre rămăşiţele vehiculelor distruse. De-a lungul drumului, zac cadavre de soldaţi şi civili - leşuri umflate, pe care mişună milioane de muşte mari, albastre. Insectele îşi iau zborul, alungate de uruitul grăbit al Tigerilor.

Legionarul, care se află în fruntea coloanei, observă, spre norocul întregului pluton, un baraj fortificat de tancuri, apărat de noile tunuri antiaeriene ruseşti, care printr-o mică reglare pot deveni nişte redutabile tunuri antitanc. Ele sunt mortale pentru tancurile Tiger de la trei sute de metri distanţă. Obuzele lor pot perfora blindajul nostru frontal, gros de zece centimetri asemenea unui cuţit care pătrunde într-o bucată de unt.

Bătrânul ne ordonă să oprim şi priveşte prin binoclu spre bateria ce ne stă în cale.

– Ne este cu neputinţă să mai avansăm, raportează el în staţia radio.

– Îndreptaţi-vă spre cotul râului şi luaţi-o pe-acolo, vine scurt ordinul.

Trecem prin pădure, unde ne iese în cale un lac, aproape la fel de lat ca o mare.

– Ferecaţi trapele, ordonă Bătrânul. Înălţaţi tubul pentru aer!

Tancurile intră încolonate în lac. Tigerii se pot scufunda până la patru metri sub nivelul apei, dar întotdeauna ne cuprinde panica atunci când ajungem în lacuri total necunoscute. Se ştie că tancurile pot rămâne înţepenite şi pot fi înghiţite cu totul de mâl. Dacă un tanc e scos iarăşi la suprafaţă, membrii echipajului sunt deja morţi prin asfixiere.

– Drace, lacul ăsta pare foarte ud, pufneşte Porta, ridicând înfiorat din umeri.

– Ia fii atent! Sunt o mulţime de scrumbii, zbiară Micuţul uimit, privind prin vizorul periscopului.

– Dacă am opri puţin, sugerează Porta, am putea culege nişte scoici. V-aş găti "scoici à la normande". Am face rost şi de câteva cepe mari, le-am tăia mărunt şi le-am amesteca cu pătrunjel şi ţelină…

Bătrânul înşfacă pistolul şi-l propteşte în ceafa lui Porta.

– Un singur cuvânt despre mâncare şi o să-ţi împrăştii creierul ăsta berlinez pe toţi pereţii!

– Mă tem că n-ai să fii niciodată un gurmand, oftează Porta dispreţuitor. Îmi aminteşti de Herr Kamphalter, care locuia în parcul cu trandafiri de lângă Padeborn…

– Gura, se răsteşte Bătrânul, înfuriat.

E întrerupt însă de un trosnet care ne asurzeşte pe toţi.

Suntem proiectaţi peste instrumentele de bord şi ne izbim de blindajul din oţel.

– Ce-a fost asta? întreabă şocat Bătrânul, ştergându-şi sângele de pe frunte; s-a lovit cu capul de marginea turelei.

– Ne-a ieşit în cale un bolovan ateu şi comunist, răspunde Porta, sorbind prelung din sticla cu apă.

– Nu puteai să-l ocoleşti? întreabă Bătrânul nervos. Doar ştii că muchia asta nu-i aşa de moale ca balega de vacă!

– Încearcă să nu mai faci în pantalonii pe care ţi i-a dat Adolf, spune Porta pe un ton confidenţial, în vreme ce întoarce tancul, împrăştiind atât de mult noroi încât nu mai vedem nimic.

Mergem în paralel cu stânca de care ne-am izbit şi, după multă vreme, descoperim un loc destul de mare pe unde ar putea încăpea Tigerul. În sfârşit, simţim că şenilele calcă pe pământ solid; ajungem pe uscat, lăsând în urmă bateria