– Termină cu pălăvrăgeala şi porneşte odată, mârâie Bătrânul îmbufnat, coborând de pe turelă.

– Ce ruşine, protestează Porta, dar, mă rog, cum vrei!

Până acum, nici unul dintre noi n-am ştiut că oile şi caprele pot ţipa. Dar am aflat-o şi pe-asta. Strigătele lor se aseamănă cu cele ale unor copii înfricoşaţi.

Podul şi drumul sunt transformate într-un adevărat abator mustind de sânge; pretutindeni, carne şi oase strivite. Smocuri de lână smulsă zboară prin aer, pe măsură ce înaintăm printre animalele bulucite. De abia scăpăm de ele şi ajungem din urmă o coloană zgomotoasă de refugiaţi civili, care au ocupat drumul dintr-o parte în alta.

– Vino, moarte, vino…, cântă Legionarul lângă staţia radio.

– O să-l sugrum pe afurisitul ăla într-o bună zi, mârâie furios Bătrânul.

– Ce să mai fac acum? întreabă Porta. Mi-e imposibil să-i ocolesc. Alături e o mlaştină. Dacă ajungem acolo, ne scufundăm până ne pomenim în ghearele lui Scaraoţchi!

Ca şi cum cineva i-ar răspunde la întrebare, prin staţia radio se aude: "Înainte! Treceţi peste ei! Echipajul care opreşte va ajunge în faţa Curţii Marţiale!"

– Panzer, marş! Plutonul 2, după mine! ordonă Bătrânul. Loveşte cu pumnii în muchia turelei, cu un gest disperat.

Civilii încep să fugă. Se îndreaptă spre mlaştină. Un băiat îşi aruncă bicicleta în faţa tancurilor, într-o încercare disperată şi inutilă de a opri un Tiger. Cărucioare cu copii mici, căruţe, invalizi sunt lăsaţi de izbelişte, să se descurce cum pot.

Cei care scapă din faţa şenilelor zornăitoare de oţel se afundă în mâlul mlaştinii. În final, nu li se mai văd decât mâinile crispate, implorând cu disperare cerul să le vină în ajutor, după care dispar absorbiţi de mlaştina verde.

– O adevărată crimă, geme înfiorat Bătrânul.

De pe un drum lateral, apar claxonând escorte de motociclişti ruşi, însoţind o coloană de tractoare care trag după ele baterii antitanc nou-nouţe.

Soldaţi OGPU, cu automatele la piept, ne fac pe drum semne de oprire. Prea târziu îşi dau seama că e vorba de tancuri inamice, care nu pot fi stăvilite cu nici un preţ.

În ataşul primei motociclete, se ridică în picioare un comisar care face semne disperate cu mâna, dar se prăbuşeşte ciuruit de trasoare.

– Ţintă inamică, drept în faţă, ordonă scurt Bătrânul. Distanţa trei sute cincizeci de metri! Încărcaţi cu brizante! Halt! Foc!

Tractoarele grele de artilerie sunt spulberate.

Vine rândul bateriilor antitanc. Escortele de motociclişti sunt aruncate de suflu înspre pădure, izbindu-se de trunchiurile copacilor.

Un subofiţer OGPU zboară peste turelă, rămâne o clipă agăţat de capota motorului, apoi alunecă pe ţevile de eşapament încinse; se aude sfârâit de piele arsă. Grăsimea din trupul său se aprinde şi arde cu flăcărui mici, tremurătoare. Duhoarea pătrunde în interiorul tancului, făcându-ne greaţă.

Răsăritul soarelui scaldă într-o lumină veselă, strălucitoare, priveliştea din faţa noastră.

Deschidem trapele, inspirăm adânc aerul proaspăt şi, o clipă, uităm de război. Un stol de fazani gureşi zboară foarte aproape de pământ.

– Sfântă Fecioară, exclama Porta, urmărindu-i cu o privire de vulpe lihnită de foame. Dacă am prinde vreo două zburătoare din astea, v-aş face "fazan à la Hannibal". În afară de păsări, am mai avea nevoie de puţină scorţişoară, o mână de caise uscate, prune, cireşe, nişte şofran, căţei de usturoi şi câteva ciuperci tăiate mărunt. La sfârşit, se pune un pahar de vin roşu şi o linguriţă de zahăr. N-ar strica şi un os de viţei, dar ,să aibă neapărat măduvă, fiindcă fazanii sunt cam durdulii în perioada asta.

– N-ai de gând să încetezi, porc împuţit ce eşti? răcneşte Bătrânul, aruncând înspre el un tub gol de obuz.

Un transportor mare de infanterie apare în plină viteză de pe o potecă, se răsuceşte în jurul axei şi se răstoarnă, aruncând în drum soldaţii dinăuntru.

Barcelona încearcă să frâneze Tigerul în timp ce coboară o pantă, dar tancul de 68 de tone continuă să alunece cu şenilele blocate. Trece printre soldaţii trântiţi pe drum, transformând camionul răsturnat într-un morman de tablă contorsionată, şi îşi continuă alunecarea până ce se izbeşte de epava transportorului.

– La dracu', strigă Porta înfricoşat, privind printr-o fantă de observaţie, tot drumul arde!

– Au tras cu aruncătoare de flăcări, mormăie Bătrânul. S-a zis cu noi.

Tigerul lui Barcelona se află deja în mijlocul iadului de flăcări, urmat, la câţiva metri, de tancul Legionarului. Sute de jeturi din aruncătoarele de flăcări transformă drumul într-un adevărat cuptor. Vopseaua tancurilor se umflă şi plesneşte. Aerul e atât de încins, încât simţim că ne ard gâtlejurile şi plămânii.

– Nu mai văd absolut nimic, tuşeşte Porta, turnându-şi apă în cap.

– Mişcaţi-vă! zbiară comandantul campaniei în staţia radio. Dacă vă opriţi, sunteţi pierduţi!

Când ajungem în mijlocul mării de foc, motorul începe să tuşească. Flăcările înghit tot aerul.

– Micşoraţi viteza, urlă Bătrânul. La viteză mică, nu stârnim prea mult curent.

– Nu-mi da tu lecţii, mârâie nervos Porta. Tu ai grijă de partea care bubuie şi lasă restul hardughiei în seama mea! Aici, mecanicul-şef sunt eu!

Deodată ne pomenim în afara cercului de foc. Fără să ne pese de ceea ce ne-ar putea aştepta, deschidem toate trapele, cu o singură dorinţă - aer!

– Cel puţin am aflat şi noi cum e să fii prăjit, se tânguie Porta răguşit, ştergându-se pe faţă cu nişte cârpe ude.

– Înainte! Cu toată viteza înainte! ordonă agitat comandantul companiei. Nu vă opriţi!

Compania a 5-a trece în goană printr-un sat, ignorând infanteriştii care atacă din case, şi îşi continuă drumul prin nesfârşitele lanuri de floarea-soarelui.

Intrăm duduind în piaţa mare a unui târg în care soldaţii ruşi, în uniforme de vară, se plimbă agale ca şi cum s-ar afla în garnizoană, pe vreme de pace.

În curtea unei case, ce seamănă mai degrabă cu un castel, câteva grupe fac instrucţie. Exersează salutul în timpul marşului. Trec pe lângă subofiţer în pas de gâscă, ridică mâinile în dreptul bonetei şi mişcă greoi şoldurile, în stilul caracteristic recruţilor.

Cu un zăngănit puternic, compania se opreşte, iar turelele se rotesc pentru a ne feri de un eventual atac neaşteptat.

Ruşii se holbează la noi de parcă am fi aterizat de pe altă planetă. Unul dintre soldaţi continuă să mărşăluiască şi să salute, pentru că subofiţerul nu i-a dat ordin să se oprească. Dacă nu s-ar fi izbit într-un perete, ar fi fost în stare să