Din cele trei companii de tancuri grele, doar cei treizeci şi şase de Tigeri, care aşteaptă la marginea pădurii, au scăpat din iadul de foc şi oţel. Sunt numai funingine, iar vopseaua lor galben-verzuie e crăpată şi se cojeşte.

Majoritatea au rămas fără aripile şenilelor, şi blindajul le e boţit şi găurit. Şenilele late păstrează urme de carne şi sânge. Bucăţi de trupuri omeneşti şi de animale atârnă de fiecare articulaţie. Membrii echipajelor s-au obişnuit demult cu o asemenea privelişte. Mai greu de suportat e mirosul. Ni s-a impregnat în piele şi în haine. Bătrânul spune că-l vom purta cu noi toată viaţa.

Agitate, potârnichile îşi iau zborul din calea noastră. Porta şi Albert aleargă după ele asemenea unor câini de vânătoare. Albert renunţă primul, dar Porta le urmăreşte optimist până la râu; acolo nu mai are ce face. Priveşte lung în urma lor şi se linge pe buze de poftă.

– Gândiţi-vă că păsările astea se perindau pe-aici într-o veselie, aşteptând parcă să fie azvârlite într-o tigaie. Şi eu nu le-am văzut la timp, spune el, aproape plângând de disperare. Că veni vorba, aţi mâncat vreodată "potârniche în cuib"? întreabă el, plescăind de plăcere. Prinzi patru potârnichi, le suceşti gâtul, le jumuleşti şi le despici pe din două cu un cuţit bine ascuţit. Apoi, tai o ceapă în felii subţiri, iei doi ardei comunişti şi două ţeline, pe care le tai la fel de fin. Ai absolută nevoie de trei căţei de usturoi şi de o singură frunză de dafin. Pentru numele lui Dumnezeu, nu uitaţi sarea şi pătrunjelul! Jumătate din amestecul ăsta trebuie întins într-o tigaie, peste care se pune potârnichea, cu partea cărnoasă deasupra. Pe urmă, o acoperiţi cu restul de verdeaţă şi amestecaţi totul. Puneţi trei linguri de ulei de măsline. În nici un caz să nu fie unt sau ulei de armă. Chestia asta le-ar speria pe potârnichi atât de tare, încât şi-ar lua imediat zborul!

Urmăreşte cu privirea traiectoria unui obuz, după care continuă.

– Acum, luăm un strop de oţet de tarhon, puţin vin alb, un vârf de cuţit de piper alb, o linguriţă de boia şi stoarcem o lămâie până la ultima picătură. Amestecul trebuie turnat peste potârnichile din tigaie. Le trântim direct pe foc, unde vor sta până se frăgezesc. Apoi le dăm de-o parte ca să se răcească. Secretul e că trebuie mâncate reci.

– Of, mai taci odată, pentru numele lui Dumnezeu, geme Bătrânul, scoţând din buzunar o bucată uscată de pâine. Mi se face o foame de lup numai când te ascult!

– Văzându-te cum stai acolo şi mesteci coaja aia preistorică, zâmbeşte larg Porta, îmi amintesc de mâncarea marocană numită "pâine de nucă de cocos". La început, se fură două pâini albe de la un brutar care stă de vorbă cu o muiere, sau, mă rog, face altceva, apoi se ung cu smântână, se tăvălesc în făină albă - care poate fi şi ea furată de la acelaşi brutar afemeiat - şi se prăjesc uşor, la un foc mic de cărbuni. Trebuie servite călduţe, garnisite cu cireşe reci sau caise opărite. Eu, de exemplu, prefer cireşele. Un marocan cultivat mănâncă vreo trei-patru felii înainte să-şi scoată nădragii săi largi şi să se lase pradă plăcerilor trupeşti de care se poate bucura în haremul său.

– Încă o vorbă, şi te asigur că va fi şi ultima, zbiară Barcelona, scoţându-şi pistolul. Al dracului să fiu dacă nu-ţi zbor creierii!

– Tu, Albert, care ai strămoşi ce trăiau în sălbăticie, probabil că ştii mâncarea aia indiană de-i zice "tăiţei dulci", continuă Porta, ignorând ameninţările lui Barcelona. Am reţeta de la un sălbatic îmblânzit, care avea la Berlin o bucătărie cu mâncăruri pentru canibali.

– Aţi văzut ciupercile pe lângă care am trecut în dimineaţa asta? se aude din întuneric vocea Micuţului.

– Nu! răcneşte Bătrânul, astupându-şi urechile, şi nu vrem să ştim nimic despre ele!

– Ciuperci, oftează Porta lingându-şi buzele. Dacă descoperi din nou locul ăla, putem găti o mâncare chinezească numită "ciuperci cântătoare". Am luat reţeta de la un maior chinez, care a vizitat depozitul de muniţie al Armatei de la Bamberg. Trebuia să-i explic cum funcţionează noile cutii explozibile, dar cred că a fost vreo neînţelegere la mijloc, din pricina limbajului, probabil, pentru că tipul s-a trezit azvârlit în iadul chinezesc după ce a folosit două dintre ele. În orice caz, am avut norocul să fac rost de reţetă înainte să dea el ortu' popii. Este o "piece de resistance", mai ales când o mănânci cu o porţie de carne sau de peşte. De asemenea, dă stomacului o senzaţie de saţietate, pentru că se foloseşte orez fiert sau…

– Astupaţi-i gura cu ceva, rage Gregor. Idiotul ăsta ne înnebuneşte pe toţi!

La scurt timp după ivirea zorilor, regimentul porneşte la drum. Două sute şaizeci de tancuri, în fruntea cărora se află Tigerii grei. În faţa noastră se aşterne un drum larg şi drept. Trecem pe. lângă câteva unităţi ruseşti; soldaţii ne privesc înmărmuriţi. Tancurile noastre intră uruind într-un sat, lăsând în urmă un nor de praf. Tragem rafale scurte de puşcă-mitralieră în soldaţii ruşi pe care-i zărim din goana tancului.

– Ce dracu' e asta? strigă Porta, oprind Tigerul în apropierea unui pod.

Drumul e blocat de animale. Oi, mii şi mii de oi. Se îngrămădesc în jurul nostru şi se agită atât de tare încât balustrada podului crapă.

În staţia radio se aude o voce neliniştită.

– Comandantul companiei către plutonul 2. De ce Dumnezeu te-ai oprit, Beier? Înainte! Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! Haideţi odată, lua-v-ar naiba! În nici un caz nu trebuie să vă opriţi! Trebuie să vă tot repet?

– Domnule, dar…, încearcă Bătrânul să protesteze.

– Nu vreau să ştiu nimic, zbiară Löwe isteric. Înainte! Striviţi tot ce vă stă în cale! Vreţi să vă desenez cum vine treaba? Dacă vă mai opriţi o singură dată, vă paşte Curtea Marţială! Terminat!

– Batalionul 2! Marş! Marş! ordonă aspru Bătrânul.

– O, nu! mormăie Porta exasperat. Mâncarea asta delicioasă! Ştiu cum se prepară o mâncare extraordinară din cotlet de miel, cu coniac şi cimbru. Îi stimulează pe cei cu stomacul rezistent. Mi s-a spus că măreşte şi apetitul sexual al bărbaţilor.