fără îndoială, insula fusese locuită cîndva de oameni. Lucrul deveni şi mai evident atunci cînd găsiră în pădure crengi, trunchiuri şi copaci doborîţi cu toporul, şi peste tot urme de mînă omenească. Dar copacii putreziţi păreau tăiaţi cu mulţi ani în urmă. Urmele de topor erau acoperite cu muşchi, şi pe potecile care cu greu se mai zăreau, creşteau ierburi.

— După cum vedeţi, observă Gédéon Spilett, urmele acestea dovedesc nu numai că au debarcat oameni pe această insulă, ci şi mai mult, că au locuit aici cîtva timp. Cine au fost acei oameni ? Cîţi au fost ? Cîţi au rămas ?

— Documentul, spuse Harbert, pomeneşte de un singur naufragiat.

— Atunci, răspunse Pencroff, trebuie să-l găsim, presupunînd că se mai află pe insulă.

Porniră mai departe, urmînd poteca ce tăia insula de-a curmezişul, mergînd astfel de-a lungul pîrîului ce se vărsa în mare.

Cîteva plante dovedeau că omul' trecuse pe aici, lucru pe care îl confirmau de altfel şi animalele de origine europeană, şi unele lucrări făcute de mîna omului, în unele locuri, în mijlocul luminişurilor, se vedeau foarte bine urmele unor culturi de: zarzavat, semănate odinioară.

Cu nespusă bucurie, Harbert descoperi printre ele cartofi, salată, măcriş,. morcovi, varză, napi. N-avea decît să le culeagă seminţele, ca să îmbogăţească flora insulei Lincoln.

— Foarte bine ! spuse Pencroff. Ce o să se mai bucure Nab ! Chiar dacă nu găsim naufragiatul, călătoria noastră tot nu a rămas fără folos.

— Fără îndoială, răspunse Gédéon Spilett; dar halul în care se găsesc aceste plante, mă face să cred că insula, nu mai este locuită, de mult.

— Asta aşa e, spuse şi Harbert. Un locuitor, oricare ar fi el, n-ar lăsa neîngrijită o cultură atît de însemnată.

— Da ! spuse Pencroff, naufragiatul a plecat ... ! Este de presupus...

— În cazul acesta sîntem siliţi să credem că documentul este destul de vechi ?

— Desigur !

— Şi că sticla a ajuns lîngă insula Lincoln, după ce a plutit vreme îndelungată pe mare ?

— Tot ce se poate, răspunse Pencroff. Dar iată că se întunecă şi cred că ar fi mai nimerit să ne întrerupem cercetările.

— Să ne întoarcem la , corabie şi le reîncepem mîine, hotărî reporterul.

Părea lucrul cel mai potrivit. Erau gata să pornească spre ţărm, cînd Harbert, arătînd ceva, ce se zărea printre copaci, strigă:

— O locuinţă !

Se îndreptară toţi trei în grabă spre locuinţa arătată, în lumina amurgului constatară că era clădită din scînduri ce fuseseră acoperite cu pînză gudronată.

Pencroff, împinse uşa, pe jumătate închisă, intrînd grăbit.

Locuinţa era goală.

 

CAPITOLUL XIV

Inventar. Noaptea în locuinţa părăsită. Cîteva litere. Noi cercetări. Animale şi plante. Harbert trece printr-o mare primejdie. Pe bord. Plecarea. Vreme rea. O scăpărare de lumină. Pierduţi în larg. Un foc ce se aprinde la timp.

 

Încremeniţi în întunericul ce se lăsase, Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett tăcură cîtva timp. Apoi Pencroff începu să strige tare, dar nu primi nici un răspuns.

Marinarul ciocni amnarul şi aprinse o crenguţă uscată. Flacăra lumină o clipă încăperea ce părea părăsită de mult. în fund se afla un cămin grosolan, cu puţină cenuşă rece în vatră, peste care zăcea un braţ de lemne uscate. Pencroff apropie vreascul aprins şi lemnele trosniră, răspîndind o lumină vie.

Marinarul şi tovarăşii săi zăriră atunci la lumina lor un pat răvăşit, cu pături umede şi îngălbenite de vreme, ce nu mai fuseseră folosite de mult; într-un colţ al vetrei zăceau două ceainice ruginite şi un cazan răsturnat; se mai afla în încăpere şi un cufăr cu nişte haine de marinar mucegăite. Pe masă se vedea un tacîm de cositor şi o carte roasă de umezeală; într-un colţ zăceau aruncate cîteva unelte, o lopată, un tîrnăcop, o sapă şi două puşti de vînătoare, dintre care una era frîntă; pe o poliţă, făcută dintr-o scîndură, găsiră un butoiaş cu praf de puşcă, neatins, un butoiaş de alice şi mai multe cutii cu capse de fitiluri. Şi totul era acoperit de un strat gros de praf, adunat desigur în decursul anilor.

— Nu e nimeni, spuse reporterul.

— Într-adevăr ! răspunse Pencroff.

— Casa asta de mult n-a mai fost locuită, observă Harbert.

— Da, de mult ! răspunse reporterul.

— Domnule Spilett, spuse Pencroff, cred că ar fi mai bine să ne petrecem noaptea în locuinţa aceasta, în loc să ne întoarcem pe bord.

— Ai dreptate, Pencroff, răspunse Gédéon Spilett, şi dacă se înapoiază proprietarul, cred că nu se va plînge prea mult, găsind locul ocupat!

— Nu se va mai întoarce, spuse marinarul, dînd din cap.

— Crezi că a plecat de pe insulă ? întrebă reporterul.

— Dacă pleca, lua cu el şi armele, şi uneltele, răspunse Pencroff. Ştiţi bine cîtă valoare au astfel de lucruri pentru un naufragiat. Nu ! Nu ! repetă marinarul cu voce hotărîtă. Nu I El n-a părăsit insula. Dacă ar fi plecat cu o barcă făcută de el, cu atît mai mult n-ar fi părăsit aceste obiecte de primă necesitate Nu! El se află pe insulă!

— În viaţă ? întrebă Harbert.

— În viaţă sau mort. Dacă a murit, nu avea cum să se îngroape singur, aşa că îi vom găsi cel puţin rămăşiţele.

Hotărîră deci să petreacă noaptea în casa părăsită. O grămadă de lemne, ce se găsea într-un colţ, le ajută s-o încălzească cum trebuie. Cu uşa închisă, Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett şedeau pe o bancă, vorbind puţin, însă reflectînd mult. Erau într-o stare sufletească ciudată, care-i făcea să se aştepte la orice, de aceea şi ascultau cu încordare zgomotele de afară. Dacă s-ar fi deschis pe neaşteptate uşa şi în faţa lor ar fi apărut un om, nu ar fi fost de loc surprinşi, deşi locuinţa părea părăsită. Erau gata să strîngă mîna omului aceluia, a naufragiatului, prietenul lor necunoscut, pe care îl aşteptau.

Dar nu se auzi nimic, uşa nu se deschise şi ceasurile se scurgeau fără să aducă vreo schimbare.

Ce lungă li se păru noaptea !

Doar Harbert dormi două ore, căci la vîrsta lui somnul era foarte necesar. Doreau să-şi reia cît mai curînd cercetările începute în ajun şi să scotocească insula pînă în colţurile ei cele mai