tăinuite. Judecata lui Pencroff părea îndreptăţită: deoarece uneltele şi armele rămăseseră în casa părăsită, se putea deduce că stăpînul ei este mort. Trebuia însă ca cel puţin rămăşiţele să fie căutate şi îngropate.

Se lumină de ziuă. Pencroff şi tovarăşii săi începură să cerceteze locuinţa.

Ea fusese clădită într-un loc minunat, la poalele unui deal, umbrită de cîţiva copaci mari şi frumoşi, în faţa ei fusese croit un luminiş larg, prin care privirea străbătea pînă la mare. Luminişul era înconjurat, cu un gărduţ dărîmat, ce ajungea pînă la ţărm, unde se afla şi gura pîrîului.

Locuinţa era construită din scînduri, şi era lesne de văzut că ele proveneau din resturile unei corăbii. Se putea deci presupune că un vas avariat fusese aruncat pe ţărmul insulei; singurul membru care scăpase cu viaţă din întreg echipajul îşi construise o locuinţă din resturile corăbiei, avînd uneltele trebuitoare.

Lucrul deveni şi mai vădit cînd Gédéon Spilett, care se învîrtea în jurul casei, zări pe o scîndură cîteva litere şterse:

BR TAN A

— Britania ! strigă Pencroff, pe care reporterul îl chemase. Multe corăbii poartă numele acesta, aşa că n-aş putea să spun dacă a fost un vas englez ori american.

— N-are nici o importanţă, Pencroff !

— Nici o importanţă, într-adevăr, răspunse marinarul, iar pe supravieţuitor, de orice naţie ar fi el, îl vom scăpa dacă mai trăieşte. Dar înainte de a reîncepe cercetările să ne întoarcem la vasul nostru.

Pencroff se simţea cuprins de oarecare îngrijorare, gîndindu-se la corabie. Te pomeneşti că insula este totuşi locuită, şi vreun locuitor o fi pus mîna pe vas... Dădu din umeri, zîmbind la acest gînd zănatic.

Oricum însă, marinarul n-avea nimic împotrivă să ia masa pe bord. Calea gata croită nu era lungă — să tot fi avut o milă. Porniră cercetînd cu atenţie pădurea şi desişurile, prin care caprele şi porcii mişunau cu sutele.

După douăzeci de minute, Pencroff şi tovarăşi săi îşi regăsiră corabia, priponită de ancora adînc înfiptă în nisip.

Pencroff răsuflă uşurat. La urma urmei corabia era odrasla lui şi era firesc să fie uneori mai îngrijorat decît ar fi trebuit.

Se urcară pe bord şi prînziră în aşa fel, încît să poată cina cît mai tîrziu; apoi, îşi reîncepură cu multă grijă cercetările.

De altfel, nu părea de necrezut că singurul locuitor al insulei murise, de aceea Pencroff şi tovarăşii săi căutau mai curînd urma unui mort decît a unei fiinţe vii ! Cercetară în zadar, scotocind desişurile care acopereau insula. În cele din urmă fură siliţi să admită că nu mai rămăsese nici o urmă din cadavrul naufragiatului, care, fără nici o îndoială, fusese înghiţit pînă la ultimul ciolan de vreo fiară sălbatică.

— Mîine în zori plecăm, le spuse Pencroff tovarăşilor săi, care, pe la două după-amiază, se culcaseră la umbra unor pini ca să se odihnească puţin.

— Cred că putem lua, fără nici o grijă, uneltele care au aparţinut naufragiatului, adăugă Harbert.

— Da, cred şi eu, răspunse Gédéon Spilett. Armele şi uneltele acestea vor întregi. inventarul Casei de Granit. Dacă nu mă înşel, provizia de praf de puşcă şi de alice este destul de mare.

— Da, răspunse Pencroff. Să nu uităm să prindem vreo două perechi de porci, căci ducem lipsă de ei pe insula Lincoln.

— Şi să luăm ceva seminţe, adăugă Harbert.

— Atunci ar fi poate bine, — spuse reporterul, — să mai rămînem o zi aici, ca să adunăm tot ce-ar putea să ne folosească.

— Nu, domnule Spilett, răspunse Pencroff, -— aş vrea să plecăm mîine în zorii zilei. Vîntul are tendinţa să-şi schimbe direcţia, lucru foarte potrivit pentru călătoria de întoarcere.

— Atunci să nu ne pierdem timpul ! spuse Harbert, sculîndu-se.

— Să nu ne pierdem timpul, repetă Pencroff. Tu, Harbert, adună seminţele acelea, că te pricepi mai bine decît noi. Domnul Spilett şi cu mine vom căuta să prindem cîţiva porci şi cred că vom izbuti, cu toate că nu-l avem pe Top.

Harbert apucă pe poteca ce ducea spre partea cultivată a insulei, pe cînd marinarul şi reporterul intrară direct în pădure.

Cît despre porci, aceştia fugiră la vederea lor şi, grozav de sprinteni, nu păreau de loc dispuşi să se lase prinşi; totuşi, după o jumătate de oră de alergătură, vînătorii izbutiră să înhaţe o pereche ce se ascunsese într-un tufiş; în clipa aceea, nişte ţipete îngrozitoare izbucniră la cîteva sute de paşi, înspre nordul insulei. Aceste ţipete erau întovărăşite de nişte răcnete care nu aveau nimic omenesc.

Pencroff şi Gédéon Spilett săriră în picioare, iar porcii profitară de ocazie ca să o rupă la fugă, tocmai în clipa în care marinarul se pregătea să-i lege.

— E vocea lui Harbert, spuse reporterul.

— Hai repede ! strigă Pencroff.

Marinarul, însoţit de Gédéon Spilett, se îndreptă în goană spre locul de unde se auzeau strigătele; la cotitura potecii, lingă un luminiş, îl zăriră pe băiat trîntit la pămînt, luptîndu-se cu o fiară sălbatică, probabil vreo maimuţă uriaşă, care era cît pe-aci să-l omoare.

Pencroff şi Gédéon Spilett Se năpustiră asupra fiarei, doborînd-o la pămînt, şi-l scăpară astfel pe Harbert. Marinarul era foarte voinic, iar reporterul nu era nici el mai prejos, aşa că monstrul fu legat cobză, cu toată împotrivirea lui, fiind astfel redus la neputinţă.

— Nu te doare nimic, Harbert ? întrebă Gédéon Spilett.

— Nu, nimic !

— Ah ! Bine că nu te-a rănit maimuţa asta ! strigă Pencroff.

— Dar nu este o maimuţă îi răspunse Harbert.Pencroff şi Gédéon Spilett se uitară abia atunci la fiinţa ciudată care zăcea la pămînt.

Într-adevăr nu era o maimuţă ! Era o fiinţă omenească ! Era un om ! Dar ce om ! Un sălbatic în toată puterea cuvîntului, şi cu atît mai îngrozitor, cu cît părea cu totul abrutizat.

Înspăimîntătoarea fiinţă, care era totuşi un om, avea părul vîlvoi, o barbă lungă îi atîrna pe piept, iar trupul său gol era acoperit de o zdreanţă legată peste şolduri. Privirea îi era sălbatică, mîinile uriaşe aveau gheare lungi, pielea de culoare închisă părea tăbăcită, iar călcîiele lui întărite păreau nişte copite. Se putea pe drept cuvînt naşte întrebarea dacă în acest nenorocit mai sălăşluieşte o scînteie de înţelegere, sau dacă doar instinctul brutei mai rămăsese în