— Eşti într-adevăr sigur că este un om ? îl întrebă Pencroff pe reporter.

— Din nefericire nu mai poate fi îndoială, răspunse acesta.

— Să fie oare naufragiatul nostru ? întrebă Harbert.

— Cred că da, răspunse Gédéon Spilett, dar nenorocitul nu mai are nimic, omenesc în el !

Reporterul avea dreptate. Era limpede că singurătatea făcuse din omul acesta un adevărat sălbatic. Din gîtlejul său nu mai ieşeau decît nişte sunete nearticulate, ce se strecurau printre dinţii care se ascuţiseră pentru a sfîşia carnea crudă. Se părea că memoria îl părăsise de mult, şi că nu mai ştia să se folosească de unelte şi de arme, nici să aprindă un foc! Devenise foarte sprinten şi mlădios, dar aceste calităţi fizice se dezvoltaseră în dauna celor intelectuale.

Gédéon Spilett îi vorbi. Se părea că nu înţelege şi nici nu aude nimic şi totuşi, privindu-l bine în ochi, reporterul avu simţămîntul că mintea nenorocitului nu este cu totul întunecată.

De altfel, prizonierul nu se zbătea şi nu căuta să-şi smulgă legăturile. Era oare copleşit în faţa semenilor săi, de care nu se deosebise odinioară ? Sau îşi amintea poate, într-o străfulgerare de o clipă, cîte ceva din vremea cînd trăise în mijlocul oamenilor ? Nu ştiau dacă, slobozindu-i legăturile, n-ar încerca să fugă. Îl lăsară deci în pace, aşa cum se afla.

— Oricine ar fi, spuse Gédéon Spilett, datoria noastră este să-l ducem cu noi pe insula Lincoln.

— Da, da, răspunse Harbert. Poate că, îngrijindu-l bine, vom mai trezi în el oarecari licăriri de înţelegere.

Pencroff dădea din cap neîncrezător.

— Trebuie să încercăm, zise reporterul. Este de datoria noastră, ca oameni.

Aceasta era într-adevăr datoria lor de oameni civilizaţi, şi ei ştiau că Cyrus Smith va încuviinţa în totul hotărîrea lor.

— Să-l lăsăm legat ? întrebă marinarul.

— Credeţi că o să umble dacă îi dezlegăm picioarele ? spuse Harbert.

— Putem încerca, răspunse Pencroff.

Frînghiile care încătuşau picioarele prizonierului fură desfăcute, braţele rămînîndu-i strîns legate. El se sculă singur, fără să arate vreo dorinţă de a fugi. Privirea lui, lipsită de expresie, era aţintită asupra celor trei oameni care umblau pe lîngă el, dar nu părea să-şi amintească să fi fost vreodată aidoma lor. Din gura lui ieşea un fel de fluierat neîncetat, arăta cu totul sălbăticit, totuşi nu li se împotrivea în nici un fel.

Reporterul fu de părere să-l readucă pe acest nenorocit în casa lui. Se gîndea că poate la vederea obiectelor care fuseseră ale lui va fi oarecum impresionat ! Poate că o simplă scînteie va fi de ajuns ca să-i trezească mintea întunecată !

Coliba nu era departe, şi în cîteva minute ajunseră acolo, dar prizonierul nu recunoscu nimic, parcă îşi pierduse cu desăvîrşire mintea !

După halul în care ajunsese nenorocitul, se părea că omul, care venise teafăr pe insulă, suferise vreme îndelungată chinurile singurătăţii.

Reporterul se gîndi să aprindă focul şi peste cîteva minute flăcările, care au darul să atragă şi fiarele, înveseleau vatra.

O clipă, atenţia nenorocitului se aţinti asupra flăcării, dar se dădu repede înapoi, iar privirea lui se stinse din nou.

Hotărît lucru, mai mult decît să-l ducă pe corabie nu puteau face deocamdată. După ce îl urcară pe corabie, îl lăsară în paza lui Pencroff, iar Harbert şi Gédéon Spilett se întoarseră pe insulă, ca să isprăvească ce le mai rămăsese de făcut. Cîteva ore mai tîrziu se întorceau la ţărm, aducînd uneltele, armele, seminţele de zarzavat, puţin vînat şi două perechi de porci. Totul fu încărcat pe „Bonadventure”, careera gata să ridice ancora a doua zi în zorii zilei, o dată cu fluxul.

Prizonierul fusese dus în camera din faţă, unde stătea liniştit, tăcut, surd şi mut totodată.

Pencroff îi dădu de mîncare, dar el respinse carnea friptă, de care se dezobişnuise după cîte se părea. Marinarul îi arătă atunci o raţă împuşcată de Harbert, la care nenorocitul se repezi, muşcînd sălbatic din ea.

— Credeţi că-şi va mai veni vreodată în fire ? întrebă Pencroff.

— Poate, răspunse reporterul. S-ar putea ca îngrijirile noastre să dea totuşi roade, căci pe omul acesta singurătatea l-a adus în halul ăsta, ori de apum înainte el va avea tovarăşi.

— Bietul om pare să fie de multă vreme în starea asta ! spuse Harbert,

— Tot ce se poate, zise Gédéon Spilett.

— Ce vîrstă să aibă ? mai întrebă Harbert.

— E greu de spus, căci nu-i pot vedea trăsăturile sub barba deasă care îi ascunde obrazul. Totuşi cred că nu mai e tînăr. Bănuiesc că are vreo cincizeci de ani.

— Aţi observat, domnule Spilett, ce afundaţi îi sînt ochii în orbite ? întrebă băiatul.

— Da, Harbert, totuşi, privirea lor e mai omenească decît restul înfăţişării lui.

— În sfîrşit, vom vedea, răspunse Pencroff. Sînt însă nerăbdător să aflu ce-o să spună domnul Smith de sălbaticul nostru. Ne-am dus să căutăm un om şi am găsit o fiară ! De, face omul ce poate !

Trecu şi noaptea. Nu ştiau dacă prizonierul lor dormise sau nu, dar cu toate că-i desfăcuseră legăturile, nu auziseră nici o mişcare. Era aidoma fiarelor care cad într-un fel de toropeală cînd sînt închise în cuşcă, şi furia le revine abia mai tîrziu.

În zorii zilei de 15 octombrie vremea se schimbă, după cum prevestise marinarul. Vîntul, care bătea acum dinspre nord-vest, avea să înlesnească vasului drumul de întoarcere. În acelaşi timp însă aducea valuri de aer rece, destul de neplăcute pentru acel care conducea vasul.

La ora cinci dimineaţa, călătorii noştri ridicară ancora. Pencroff întinse pînza cea mare şi se îndreptă spre est-nord-est, în direcţia insulei Lincoln.

În prima zi nu se întîmplă nimic deosebit. Prizonierul stătea liniştit în cabina de la prova şi marea cu zbuciumul ei părea să aibă o influenţă binefăcătoare asupra acestui fost marinar. Să-şi fi adus el aminte de fosta lui meserie? în tot cazul, stătea liniştit, părînd mai mult mirat decît abătut.

A doua zi, la 16 octombrie, vîntul deveni din ce în ce mai puternic, suflînd dinspre nord, aşa că vasul îşi urmă ceva mai greu calea în mijlocul valurilor care îl scuturau puternic. Pencroff fu nevoit în curînd să nu mai lase cîrma din mîini şi începu să fie neliniştit de violenţa cu