care marea lovea corabia. Era sigur că, dacă vîntul nn-şi va schimba direcţia, vor avea nevoie pentru a se întoarce pe insula Lincoln de mai mult timp decît le trebuise ca să atingă insula Tabor.

În dimineaţa zilei de 17 octombrie, insula Lincoln nu se zărea încă, deşi se scurseseră patruzeci şi opt de ore de la plecare. De altfel, cu greu puteau să calculeze fără instrumente care era drumul pe care-l străbătuseră, deoarece atît viteza, cît şi direcţia vîntului se schimbau mereu.

Trecură alte douăzeci şi patru de ore, dar nici un ţărm nu apăru în zare. Vîntul era puternic şi marea foarte agitată, iar pînzele trebuiau mereu mînuite după direcţia vîntului. în ziua de 18, corabia fu acoperită în întregime de un talaz şi călătorii ar fi fost luaţi de valuri, dacă nu ar fi avut fericita idee de a se lega din timp de punte.

În clipa aceea, spre marea lor uimire, Pencroff şi tovarăşii săi îşi văzură prizonierul sărindu-le cu totul pe neaşteptate în ajutor. Ca şi cînd instinctul lui de marinar s-ar fi trezit deodată, omul se repezi din cabină cu o cange în mînă, sparse în grabă obloanele gurilor de scurgere, uşurînd astfel golirea apei de pe punţi şi, odată pericolul trecut, se întoarse la loc, fără să scoată o vorbă.

Pencroff, Gédéon Spilett şi Harbert încremeniseră de uimire şi îl lăsaseră să se descurce cum ştia.

Situaţia era însă proastă, şi marinarul se simţea îndreptăţit să creadă că se rătăcise pe întinsul mărilor, fără putinţă să regăsească drumul !

Noaptea, de 18 spre 19 se lăsă întunecoasă şi rece. Către orele unsprezece, vîntul se mai potoli, marea se mai linişti şi ea, iar corabia, mai puţin zbuciumată, îşi mări viteza. De altminteri se comportase foarte bine tot timpul.

Nici Pencroff, nici Gédéon Spilett, nici Harbert nu închiseră ochii. Vegheau îngrijoraţi, căci s-ar fi putut tot atît de bine să plutească în imediata apropiere a insulei Lincoln, după cum se putea să fi fost purtaţi de curenţi cu totul în altă direcţie, fără să mai poată găsi drumul înapoi.

Pencroff, om călit de greutăţi, deşi era foarte neliniştit, nu-şi pierduse speranţa. Şedea la cîrmă, căutînd cu tot dinadinsul să străpungă cu privirea întunericul ce-l învăluia.

Către ora două dimineaţa, se sculă deodată, strigînd:

— Foc ! Uite un foc !

Într-adevăr, la vreo douăzeci de mile spre nord-est se zărea o lumină strălucitoare. Era insula Lincoln, iar focul, aprins desigur de Cyrus Smith, le arăta calea.

Pencroff, care se abătuse din drum cu mult prea spre nord, schimbă direcţia, îndreptîndu-se spre flacăra aceea care strălucea în zare ca o stea de mărimea întîia.

 

CAPITOLUL XV

Întoarcerea. Discuţia. Cyrus Smith şi necunoscutul. Portul Balonului. Devotamentul inginerului. O încercare mişcătoare. Cîteva lacrimi.

 

A doua zi, 20 octombrie, la ora şapte dimineaţa, vasul „Bonadventure” acostă lin la gura rîului Mercy, după o călătorie de patru zile.

Cyrus Smith şi Nab, îngrijoraţi din pricina vremii rele şi a lipsei prelungite a tovarăşilor lor, se urcaseră din zorii zilei pe platoul Grande-Vue, şi zăriseră în sfîrşit corabia ce întîrziase atîta vreme.

— În sfîrşit ! Iată-i ! strigă Cyrus Smith. Cît despre Nab, el juca de bucurie.

Numărînd persoanele de pe punte, inginerul îşi închipui în primul moment că naufragiatul de pe insula Tabor nu fusese găsit, sau că nenorocitul nu voise să părăsească insula.

Într-adevăr, pe puntea vasului, se zăreau numai Pencroff, Gédéon Spilett şi Harbert.

În clipa acostării, Nab şi inginerul se aflau pe ţărm. Cyrus Smith se grăbi să le strige, înainte ca pasagerii să fi sărit pe nisip:

— Am fost foarte îngrijoraţi de întârzierea voastră ! Ce vi s-a întâmplat ?

— Nimic, răspunse Gédéon Spilett, ne-a mers foarte bine. Îţi vom istorisi totul.

— Totuşi, continuă inginerul, expediţia voastră a dat greş. Văd că sînteţi tot trei, ca şi la plecare !

— S-avem iertare, domnule Smith, spuse marinarul, sîntem patru !

— Aţi găsit naufragiatul ?

— Da !

— Şi l-aţi adus cu voi ?

— Da !

— În viaţă ?

— Da.

— Unde e ? Cine e ?

— Naufragiatul nostru este, răspunse Gédéon Spilett, sau mai bine zis, a fost cîndva un om. Iată tot ce-ţi pot spune, Cyrus !

Inginerul află pe loc tot ce se petrecuse în timpul călătoriei. Îi istorisiră în ce împrejurări găsiseră coliba şi felul cum puseseră mîna pe naufragiat, care părea să nu mai facă parte din neamul omenesc.

— Într-atîta, adăugă Pencroff, încît mă întreb dacă am făcut bine aducîndu-l aici !

— Sînt sigur că ai făcut foarte bine, Pencroff! răspunse grăbit inginerul.

— Bine, dar nenorocitul şi-a pierdut minţile!

— Lucrurile trebuie să se fi petrecut în ultima vreme, răspunse Cyrus Smith, iar acum cîteva luni, nenorocitul ăsta era un om teafăr ca voi şi ca mine. Cine ştie ce s-ar întîmpla cu vreunul dintre noi, dacă ar trăi mai mult timp izolat pe insula aceasta ? Vai de acela care trăieşte singur, dragii mei ! Se pare că singurătatea îţi ia minţile, dovadă halul în care l-aţi găsit pe nenorocitul ăsta.

— Dar, domnule Cyrus, întrebă Harbert, ce vă face să credeţi că starea de abrutizare a nenorocitului acestuia datează doar de cîteva luni ?

— Documentul pe care l-am găsit era de curînd scris şi singur naufragiatul ar fi putut să-l scrie.

— S-ar putea, observă Gédéon Spilett, să fi fost scris de vreun tovarăş al acestui om, care să fi murit între timp.

— E cu neputinţă, dragă Spilett !

— De ce ? întrebă reporterul.

— Fiindcă documentul ar fi vorbit de doi naufragiaţi, ori el nu pomeneşte decît de unul singur, răspunse Cyrus Smith.

Harbert istorisi pe scurt peripeţiile călătoriei lor, stăruind asupra licăririi de inteligenţă pe care o avusese prizonierul, care în toiul vijeliei redevenise, pentru o clipă, marinar priceput.

— Ai dreptate, Harbert, răspunse inginerul, acest fapt are o deosebită însemnătate. S-ar putea ca nenorocitul acesta să nu fie de nevindecat şi sînt încredinţat că numai desperarea l-a adus în halul în care se află. Aici sînt semenii lui, printre care cred că îşi va reveni.

În cele din urmă, naufragiatul de pe insula Tabor fu scos din cabină, trezind mila inginerului şi marea uimire a lui Nab. Primul simţămînt