ta şansă”. Îmi amintesc că ea şi-a stins ţigara în scrumieră, s-a întins, ridicându-şi braţele deasupra capului. „Ai dreptate, Max, zise dânsa. A sosit timpul să încep o viaţă nouă”. Mi se păru foarte palidă și slăbită. Începu să se plimbe în lung și în lat cu mâinile în buzunarele pantalonilor. Părea un băiat în costumul ei de marinar, un băiat cu chipul unui înger al lui Botticelli. „Te-ai gândit vreodată, zise ea, ce greu ţi-ar fi să obţii o hotărâre judecătorească împotriva mea? Bineînțeles, înaintea unui tribunal. Dacă ai vrea să divorţezi. Îţi dai seama că n-ai nici cea mai mică dovadă împotriva mea? Toţi prietenii tăi, chiar și servitorii cred căsătoria noastră exemplară”. „Dar Frank? zisei eu. Dar Beatrice?” Ea își răsturnă capul pe spate și începu să râdă. „Ce-ar putea să îndruge Frank împotriva mea? întrebă dânsa. Mă cunoşti doară! Cât despre Beatrice, are toate şansele să apară la bara martorilor ca tipul de femeie geloasă, al cărei bărbat şi-a pierdut capul o dată și s-a făcut caraghios. Oh, nu, Maxim, ţi-ai bate grozav capul, fără să izbuteşti să dovedeşti ceva”. Sta în picioare, privindu-mă, cu mâinile în buzunare, cu un zâmbet pe față. „Nu-ţi dai seama că aş putea s-o citez pe Danny, camerista mea și că ea ar jura tot ce i-aş cere? Și că restul servitorilor, într-o oarbă ignoranţă, vor urma exemplul ei și vor jura la fel? Ei cred că trăim la Manderley ca soţ și soţie, nu-i așa? Și așa cred toți prietenii noştri, toată mica noastră societate. Ei bine, cum o să le putem dovedi că lucrurile stau altfel?” Ea se aşeză pe marginea mesei, bălăbănindu-şi picioarele și privindu-mă. „Oare n-am jucat cam prea bine rolul nostru de soţi drăgăstoşi?” zise dânsa. Îmi amintesc că urmăream bălăbănitul piciorului ei în sandalele cu barete și că ochii și mintea mea începură să ardă ciudat. „Danny și cu mine te-am putea ridiculiza grozav, zise ea încet. Te-am putea face atât de ridicol, încât nimeni nu te-ar crede, Max, nimeni!” Piciorul ei se bălăbănea mereu înainte și înapoi, piciorul acela blestemat în sandalele cu barete albastre și albe. Coborî deodată de pe masă și se ridică înaintea mea, mereu zâmbitoare, cu mâinile în buzunare. „Dacă aş avea un copil. Max, zise ea, nici tu, nici nimeni pe lume n-ar putea dovedi că nu-i al tău. Ar creşte aici la Manderley, ţi-ar purta numele, n-ai putea face nimic. Iar la moartea ta, Manderley-ul ar fi al lui. Nu l-ai putea împiedica. Ai fi fericit, nu-i așa, să ai un moştenitor pentru dragul tău Manderley? Ţi-ar face plăcere, nu-i așa, să-mi vezi băiatul în căruciorul lui, sub castan, ţopăind pe pajişte, alergând după fluturi în Valea Fericită? Nu-i așa, asta ar fi cea mai plăcută emoţie din viaţa ta, să-ți vezi crescând băiatul și să-ți spui că toate acestea o să fie ale lui, după moartea ta?” Ea așteptă o clipă legănându-se pe călcâie, apoi aprinse o ţigară și se duse spre fereastră. Începu să râdă. Râse îndelung. Mă gândeam că n-o să se mai oprească niciodată. „Doamne, ce hazliu e, spuse ea, e de un haz nemaipomenit! Ţi-am spus, nu-i așa, că vreau să încep o viaţă nouă? Acum ştii de ce. O să fie fericiţi toți amărâţii de aici și toți prăpădiţii tăi de ţărani. O să fiu o mamă perfectă, Max, după cum am fost totdeauna o soţie perfectă. Și niciunul din ei n-o să ghicească vreodată, niciunul din ei n-o să știe”. Se întoarse spre mine, zâmbitoare, cu o mână în buzunar, cu cealaltă ţinând ţigara. Când am omorât-o, tot mai râdea. I-am ţintit inima. Glontele a pătruns drept în ea. Nu s-a prăbuşit imediat. A rămas acolo, în picioare, privindu-mă, cu zâmbetul acela moale pe chipul ei, cu ochii mari deschişi…

Glasul lui Maxim slăbise atât încât nu mai era decât o şoaptă. Mâna pe care o ţineam într-ale mele, era rece. Nu-l priveam. Mă uitam la Jasper lenevind lângă mine, pe covor, dând din când în când din codiţă.

— Nu mă gândisem că atunci când ucizi pe cineva curge atâta sânge, zise Maxim, și glasul lui era acum stins, obosit, inexpresiv.

Covorul lângă coada lui Jasper avea o gaură. O arsură de ţigară. Mă întrebam de câtă vreme era acolo. Sunt oameni cari spun că scrumul conservă covoarele.

— A trebuit să mă întorc în golf, zise Maxim. A trebuit să fac naveta între casă și golf ca să iau apă. Existau urme de sânge chiar și în colţul căminului. Erau și împrejurul ei, pe jos, unde zăcea întinsă. Apoi vântul începu să sufle. Fereastra nu se închidea. Se hâţâna, pe când eu eram îngenuncheat cu un prosop și o găleată lângă mine.

„Și ploaia de pe acoperiş, mă gândii eu, el uită ploaia de pe acoperiş. Ea răpăia, repede, uşoară”.

— Am dus-o pe vas, continuă dânsul. Trebuie să fi fost unsprezece jumătate noaptea. Era beznă. Vântul bătea dinspre apus. Am dus-o în cabină și am lăsat-o acolo. Apoi a trebuit să ridic ancora și să scot vasul din port, în contra fluxului. Vântul mi-era prielnic, sufla lin și eram apărat de el, dar venea dinspre promontoriu. Îmi amintesc că am înălţat vela mare la jumătatea catargului. Nu mai condusesem de mult iahtul, mă înţelegi? Nu mergeam niciodată cu Rebecca pe mare. Și m-am gândit la flux ce repede și ce puternic venea în golfuleţ. Vântul sufla dinspre promontoriu ca un coş de vapor. Am scos iahtul în largul golfului. L-am dus acolo, dincolo de far și am căutat să ocolesc marginea stâncilor. Mica velă de la proră se legăna pe valuri. N-am putut să-i înalţ pânzele. Se stârnise o pală de vânt și pânza mi se rupse din mâini, și se încolăci în jurul catargului. Vela pârâia. Trosnea ca un bici deasupra capului meu. Nici nu eram în stare să-mi amintesc ce trebuia făcut. Nu-mi puteam aminti, mă străduiam să ajung cu mâna la vela aceea care şuiera deasupra mea, în văzduh. Altă răbufneală de vânt se abătu drept peste mine. Am început