un week-end, la noi și am înțeles ceea ce altă dată bănuisem uneori. Bea n-o iubea pe Rebecca. Cred că datorită felului ei caraghios de a fi, brutal și sincer, a intuit din prima zi, cu cine are de-a face, ghicind răul din ea. A fost un week-end dezagreabil. Giles se dusese să facă o plimbare, pe mare, cu Rebecca. Bea și cu mine trândăveam pe pajişte. Când s-au întors, am înțeles după veselia lui Giles și privirea Rebeccăi, că se legase de el ca și de Frank. Văzui că în timpul mesei, Bea îl privea pe Giles, care râdea mai tare ca de obicei și vorbea cam prea mult. Și în tot acest timp, Rebecca, aşezată la capătul celălalt al mesei, arbora aerul ei de înger.

Se asamblaseră toate piesele jocului de răbdare. Formele ciudate și deformate pe care încercasem să le împreun, bâjbâind cu degetele, fără să izbutesc. Purtarea ciudată a lui Frank când vorbeam despre Rebecca și felul ciudat al Beatricei de a se uita în altă parte. Tăcerea, pe care o luam drept un omagiu al regretului, era alcătuită din ruşine și jenă. Cum nu înţelesesem? Mă întrebam câţi oameni puteau să fie pe lume care suferă și care continuă să sufere, pentru că nu pot rupe vălul de sfială și de rezervă și care, în oarba lor nebunie, ridicau în fața lor un zid înalt ce ascundea adevărul. Asta făcusem eu. Plăsmuisem imagini false și mă oprisem la ele. N-avusesem niciodată curajul să pretind adevărul. Dacă aş fi făcut un singur pas ca să ies din sfiala mea, Maxim mi-ar fi povestit toate aceste lucruri, cu patru, cinci luni înainte.

— A fost ultimul week-end pe care Bea și Giles l-au petrecut la Manderley, zise Maxim. Nu-i mai invitam niciodată singuri. Veneau numai la marile recepţii oficiale, baluri, garden-party-uri. Bea nu mi-a pomenit niciodată niciun cuvânt, nici eu ei. Dar cred că-mi ghicea viaţa, cred că știa. Cu Frank, Rebecca deveni din nou prevăzătoare. Purtarea ei era ireproşabilă în afară. Dar când lipseam de la Manderley și ea era aici, nu puteam fi sigur niciodată de ce o să se întâmple. Se legase de Frank și de Giles. Putea să-şi arunce ochii pe vreunul din lucrătorii moşiei, pe cineva din Kerrith, pe oricine… Și atunci o să explodeze bomba, bârfelile, publicitatea, de care mă temeam.

Mi se părea că eram din nou lângă căsuţă, în pădure, și că auzeam ploaia scurgându-se pe acoperiş. Am văzut praful depus pe modelele de corăbii, găurile făcute de şobolani în divan. L-am văzut pe Ben, cu ochii lui de sărman idiot. „N-o să mă duci la azil, nu-i așa?” Revedeam poteca întunecoasă și povârnită și mă gândeam că dacă o femeie s-ar ascunde acolo, îndărătul unui copac, rochia ei de seară ar fâlfâi în briza nopţi.

— Avea un văr, reluă Maxim încet, un om care trăise în străinătate și locuia din nou în Anglia. Începu să vină zilnic, când lipseam. Frank îl vedea. Îl chema Jack Favell.

— Îl cunosc, zisei eu, a venit în ziua când erai plecat la Londra.

— L-ai văzut și tu? întrebă Maxim. De ce nu mi-ai spus nimic? Am aflat-o prin Frank, care îi recunoscuse mașina când cotea după poartă.

— Nu voiam, spusei eu. Mă gândeam că o să ţi-o reamintească pe Rebecca.

— Să mi-o reamintească! şopti Maxim. Ah, Dumnezeule, ca și când aş fi avut nevoie să mi-o reamintească!

Privea înaintea lui, întrerupându-şi istorisirea, dar eu mă întrebam dacă se gândea, ca și mine, la acea cabină inundată de apele golfului.

— Îl primea pe tipul acela, Favell, în căsuţă, zise Maxim. Spunea servitorilor că se duce pe mare și nu se întorcea decât dimineața. Şi-şi petrecea noaptea cu el acolo. Am mai prevenit-o o dată. I-am spus că dacă o să-l întâlnesc aici, oriunde o fi pe moşie, îl împuşc. Avea o faimă groaznică…

Numai gândul acestui bărbat plimbându-se prin pădurile Manderley-ului, în locuri ca Valea Fericită, mă înnebunea. Îi spusei că n-o să pot îndura asta. Ea ridică din umeri. Uită să blesteme. Și observai că e mai palidă ca de obicei, că avea ceva nervos, cam rătăcit. Mă întrebam ce o să se întâmple cu ea când o să înceapă să pară bătrână, să simtă că îmbătrâneşte. Zilele treceau fără niciun eveniment. Apoi, într-o bună dimineaţă, plecă la Londra și se întoarse chiar în ziua aceea, ceea ce nu obişnuia. N-o aşteptam. În seara aceea, mâncam la Frank; pe atunci aveam mult de lucru.

Vorbea acum în fraze scurte, întretăiate. Îi ţineam mâinile strânse într-ale mele.

— M-am întors după-masă, pe la zece jumătate și i-am văzut eşarfa și mănuşile în hol. M-am întrebat de ce dracu se întorsese. M-am dus în salonaş, dar ea nu era acolo. Atunci am înțeles că coborâse în golf. Și mi-am dat seama că n-o să mai pot îndura multă vreme viaţa aceea de minciună, de ticăloşie și de făţărnicie. Trebuia să-i pună odată capăt, într-un fel sau altul. M-am hotărât să iau un revolver și să-l bag în sperieţi pe amant, să-i sperii pe amândoi. Am coborât direct la căsuţă. Servitorii n-au ştiut niciodată că fusesem pe acasă. M-am strecurat în grădină, apoi am luat-o prin pădure. Am văzut lumină la fereastra căsuţei și am intrat numaidecât. Am fost surprins găsind-o pe Rebecca singură. Era întinsă pe divan, cu o scrumieră plină de mucuri de ţigări lângă ea. Părea bolnavă, ciudată. I-am vorbit numaidecât despre Favell și ea, mă ascultă, fără să scoată o vorbă. „Am trăit multă vreme împreună această viaţă, umilitoare, zisei eu. Acum s-a sfârșit, înţelegi? Ce faci la Londra nu mă priveşte. Poţi trăi acolo cu Favell sau cu cine pofteşti. Dar nu aici, la Manderley”. Ea tăcu o clipă. Mă privi, apoi zâmbi. „Și dacă-mi place să trăiesc aici?” întrebă ea.

„Ştii condiţiile noastre, zisei. Mi-am respectat angajamentul din învoiala ta murdară, nu-i așa? Dar tu ai trişat. Credeai că poți să faci din casa mea, din căminul meu, ce-ai făcut cu staulul tău de la Londra. Am îndurat multe, dar, pentru numele lui Dumnezeu, Rebecca, asta-i ultima