pământ mai curând decât să înfrunt micul nostru cerc, la o lună după căsătorie. Ştia că n-o să divorţez, că n-o s-o denunţ, că n-o să îndur ca oamenii să ne arate cu degetul, ca ziarele să ne târască în noroi, ca toată lumea de aici să şoptească auzindu-mi numele și ca toți turiştii din Kerrith, trecând prin fața porţii, să spună, aruncând o privire spre pajişte: „Acolo locuieşte el. Acesta-i Manderley. E proprietatea aceluia care a divorţat, ştii, de care s-a vorbit în ziare, îţi amintești ce a spus judecătorul de nevastă-sa?…”

El se opri înaintea mea, cu mâinile întinse.

— Mă dispreţuieşti, nu-i așa? mă întrebă el. Nu poți să-mi înţelegi ruşinea și scârba?

N-am zis nimic. Îmi ţineam mâinile pe inimă. Nici nu-mi păsa de ruşinea lui. Nimic din ce-mi spusese n-avea însemnătate în ochii mei. Nu mi-a rămas în minte decât un lucru și nu încetam să mi-l repet. Maxim n-o iubea pe Rebecca. N-a iubit-o niciodată, niciodată, niciodată. N-au cunoscut niciodată nicio clipă de fericire. Maxim vorbea și eu îl ascultam, dar cuvintele lui n-aveau nicio însemnătate pentru mine. Nu mă interesau.

— M-am gândit prea mult la Manderley, zise el, Manderley venea în primul rând pentru mine, deasupra tuturor. O astfel de dragoste nu-i bună. Nu-i aceea care se predică în biserică. Hristos n-a vorbit despre pietre, cărămizi, nici despre ziduri, despre dragostea pe care un om poate s-o nutrească pentru o bucată de pământ, pământul lui, micul lui regat.

— Dragul meu, zisei, Maxim al meu, dragostea mea…

Mi-am pus mâinile lui pe obrazul meu, i le-am atins cu buzele mele.

— Mă înţelegi oare, spune? întrebă el.

— Da, răspunsei, da, iubitule, dragostea mea.

Dar îmi întorsei obrazul să nu mi-l vadă. Ce însemnătate avea dacă înţelegeam sau nu? Inima mi-era uşoară ca un fulg în vânt. El n-o iubise niciodată pe Rebecca.

— Nu vreau să-mi amintesc de acei ani, zise el încet. Nici nu vreau să ţi-i povestesc. Acea ruşine și decădere… Minciuna în care trăiam, ea și cu mine. Cumplita comedie josnică pe care o jucam împreună. În fața prietenilor, a cunoştinţelor și chiar în fața servitorilor, a unor oameni loiali, credincioşi, ca bătrânul Frith. Toată lumea credea aici în ea, toată lumea o admira, nimeni nu știa cum râdea de ei în spatele lor, îi batjocorea, îi maimuţărea. Îmi amintesc anumite zile de sărbătoare, când casa era plină, la garden-party sau la serbări. Trecea de la unul la altul, cu un zâmbet de înger, cu brațul ei sub al meu, împărţind premii unei mici cete de copii; apoi, a doua zi pleca în zori la Londra, zbura spre apartamentul pe care-l închiriase pe chei, cum fuge o jivină în vizuina ei împuţită și se întorcea aici la sfârşitul săptămânii, după cinci zile, cu neputinţă de povestit. O, nu călcam deloc condiţiile învoielii noastre! N-am dat-o de gol niciodată. Gustul ei pretențios a creat Manderley-ul de azi. Crezi că grădinile, tufișurile, chiar și azaleele din Valea Fericită existau aici pe vremea tatii? Dumnezeule, parcul era o junglă, fermecătoare într-adevăr, sălbatică și frumoasă în felul ei, dar cerând îngrijiri și bani, pe care el nu s-ar fi gândit să-i cheltuiască, pe care nici eu nu m-aş fi gândit să-i dau… fără Rebecca. Jumătate din mobilierul odăilor nu exista la început. Salonul, așa cum e azi, salonaşul, toate astea se datoresc Rebeccăi. Fotoliile, pe care le arată Frith turiştilor cu atâta mândrie, în ziua rezervată vizitării publice și panoul acela de tapiserie – tot Rebecca a pus să le aducă. A, o parte din lucruri erau aici, nici vorbă, depozitate în odăile din spatele casei – tata nu se pricepea de loc la mobilier sau la tablouri – dar majoritatea au fost cumpărate de Rebecca. Frumuseţea Manderley-ului, pe care o vezi azi, Manderley-ul despre care vorbeşte lumea, care este fotografiat și pictat, este în întregime opera Rebeccăi.

Eu nu spuneam nimic. Îl ţineam strâns îmbrăţişat. Doream să vorbească mai departe despre asta, ca să scape de amărăciunea, de ura înăbuşită, de scârba și de mocirla anilor pierduţi.

— Și am trăit așa, luni, ani de zile. Acceptam totul din pricina Manderley-ului. Ce făcea la Londra nu mă interesa deoarece nu atingea Manderley-ul. Și în primii ani a fost prevăzătoare, nu s-a auzit o şoaptă, o bârfeală, în privinţa ei. Apoi încetul cu încetul deveni nepăsătoare. Ştii cum începe să bea un bărbat? La început o ia uşurel, bea puțin, din când în când; poate câte o beţie la fiecare şase luni. Apoi din ce în ce răstimpurile se micşorează. După scurtă vreme se îmbată o dată pe lună, la fiecare două săptămâni, în fiecare zi. Așa a fost și cu Rebecca. Începu să-şi aducă prietenii aici. Invita unul sau doi în mijlocul unei mari petreceri sau week-end, astfel că la început nu eram absolut sigur. Organiza picnicuri în căsuţa ei din golf. Într-o zi mă întorsei din Scoţia, unde fusesem să vânez și am găsit-o cu vreo şase inşi, pe care nu-i văzusem niciodată. Când am prevenit-o, a ridicat din umeri. „Ce te priveşte?” zise ea. I-am spus că-şi putea vedea prietenii la Londra, dar că Manderley-ul era al meu. Trebuia să respecte această condiţie a învoielii. Ea zâmbi, fără să răspundă. După asta începu să se lege de Frank, de bietul Frank, atât de timid și de cinstit. El veni într-o zi și-mi spuse că vrea să plece de la Manderley, să-şi schimbe slujba. Am discutat două ceasuri, aici în bibliotecă; apoi am înțeles. Renunţă la rezerva de la început și-mi povesti totul. Ea nu-i dădea pace nicio clipă, îmi zise dânsul; venea într-una la el și încerca să-l atragă în căsuţă. Bietul Frank era tare mâhnit. El nu știa, crezuse totdeauna că eram o pereche fericită. Făcui aspre imputări Rebeccăi și ea se înfurie numaidecât, insultându-mă și împroşcându-mă cu cele mai groaznice cuvinte din vocabularul ei specific. A fost o scenă josnică. După aceea a plecat la Londra, unde a rămas o lună. La început, după întoarcere, a stat liniștită. Credeam că lecţia îi folosise. Bea și Giles veniră să petreacă