și Bea, biata, scumpa Bea lipsită de tact. „Arăţi înspăimântător de rău, nu poți să te duci să te vadă un doctor?” Trebuia să-i înfrunt pe toți oamenii aceia, ştiind că fiecare cuvânt rostit de mine era o minciună.

I-am ținut mai departe mâinile foarte strâns. M-am aplecat spre el, aproape de tot. Se aşezase lângă cămin. Îngenuncheai lângă el. Îi ţineam mâinile și mă sprijineam de el.

— Odată, eram cât pe-aci să-ți spun totul, reluă el. În ziua în care Jasper a fugit în golf și când tu ai intrat în căsuţă să cauţi o sfoară. Stam amândoi acolo. Apoi Frith și Robert au intrat cu ceaiul.

— Da, zisei eu. Îmi amintesc. De ce nu mi-ai spus? Am irosit atâta vreme când puteam să ne apropiem. Toate acele săptămâni, acele luni pierdute…

— Erai atât de depărtată, zise el. Te duceai în grădină cu Jasper după tine. Nu veneai niciodată la mine ca acum.

— De ce nu mi-ai spus nimic? şoptii eu. De ce?

— Credeam că eşti nefericită, că te plictiseşti, zise el. Sunt cu atâţia ani mai mare decât tine. Se părea că ai mai multe lucruri să-i povesteşti lui Frank, decât mie. Erai ciudată cu mine, stângace, sfioasă.

— Cum aş fi putut veni la tine când știam că te gândeşti la Rebecca? răspunsei eu. Cum ţi-aş fi putut cere să mă iubeşti, când știam că o iubeşti tot pe Rebecca?

El mă strânse în braţe și-mi cercetă privirea.

— Ce spui? Ce vrei să spui? întrebă el.

Am îngenuncheat imediat lângă el.

— De fiecare dată când mă atingeai, mă gândeam că mă asemuieşti cu Rebecca, zisei eu. De fiecare dată când îmi vorbeai, mă priveai, te plimbai cu mine în grădină, te aşezai cu mine la masă, aveam impresia că-ţi spuneai: „Am făcut asta cu Rebecca”.

El mă privea uimit, ca și când nu înţelegea.

— Era adevărat, nu-i așa? întrebai eu.

— Dumnezeule! exclamă dânsul.

El mă împinse, se ridică și începu să umble prin odaie, împreunându-şi mâinile.

— Ce este? zisei. Ce este?

Se întoarse și mă privi încruntat.

— Crezi că o iubeam pe Rebecca? zise el. Crezi că am ucis-o din dragoste? Doamne, o uram. Căsătoria noastră a fost de la început o comedie. Era rea, desfrânată, stricată până în măduva oaselor. Nu ne-am iubit niciodată, n-am avut nicio clipă de fericire împreună. Rebecca nu era în stare de dragoste, de afecţiune, de pudoare. Nu era normală.

Stam pe jos, cu braţele în jurul genunchilor ridicaţi, cu privirea îndreptată spre el.

— Da, era deşteaptă, zise el. De o deşteptăciune diabolică. Văzând-o, nimeni n-ar fi putut bănui că nu e făptura cea mai mărinimoasă, cea mai bună, cea mai înzestrată din lume. Ştia întocmai ce trebuie să spună fiecăruia. Dacă ai fi cunoscut-o, s-ar fi plimbat cu tine la braţ, prin grădină, chemându-l pe Jasper, vorbind despre flori, muzică, pictură, ca să-ți placă, ai fi fost și tu cucerită, ca și ceilalţi. Ai fi stat la picioarele ei și ai fi adorat-o.

Măsura biblioteca în lung și în lat.

— Când m-am însurat cu ea, mi s-a spus că sunt cel mai fericit om din lume, continuă el. Era atât de minunată, de desăvârşită, de veselă. Bunica, atât de pretenţioasă pe vremea aceea, a adorat-o numaidecât. „Are cele trei însuşiri care sunt importante la o soţie, îmi spunea dânsa: educaţia, inteligenţa și frumuseţea”. Și o credeam, sau mă străduiam s-o cred. Dar tot timpul aveam o bănuială. Era ceva în ochii ei…

Reconstituirea se făcea din nou, bucată cu bucată, și Rebecca cea adevărată ieşea din lumea ei de întuneric, ca o fiinţă vie pe fondul unui tablou. Rebecca cravaşându-şi calul, Rebecca gustând viaţa din plin; Rebecca triumfătoare, sprijinindu-se de galerie, cu un zâmbet pe buze.

Mă revedeam pe plajă, înaintea bietului Ben speriat. „Ești bună, spusese el, nu ca cealaltă. Nu-i așa că n-o să mă trimiţi la azil?” El se gândea probabil la cineva care umbla noaptea prin păduri, cineva înalt și mlădios, care îţi dădea impresia unui şarpe.

Maxim vorbea mai departe, măsurând odaia în lung și în lat.

— Am demascat-o numaidecât, zise el, la cinci zile după căsătoria noastră. Îţi amintești de ziua când te-am dus cu mașina pe colină lângă Monte Carlo? Îţi aduci aminte că voiam să mă întorc în acel loc, să-mi reamintesc. Rebecca stătuse acolo, râzând, cu părul negru în vânt; îmi vorbea despre ea, îmi povestea lucruri pe care n-o să le mai repet niciodată vreunei fiinţe. Atunci am înțeles ce am făcut, cu cine mă însurasem. Frumuseţea, inteligenţa și educaţia, Doamne sfinte!

Deodată tăcu. Se duse la fereastră de unde privi pajiștile. Începu să râdă. Stătea acolo și râdea. N-am mai putut să îndur; mă speria, mă îmbolnăvea.

— Maxim! strigai eu. Maxim!

El își aprinse o ţigară și rămase acolo, fără să spună nimic, apoi își reluă plimbarea prin odaie.

— Puţin a lipsit să n-o omor acolo, zise dânsul. Ar fi fost atât de ușor. Un pas greşit. Îţi amintești prăpastia? Ţi-a fost frică atunci, nu-i așa? Credeai că sunt nebun. Poate că eram într-adevăr. Poate că sunt și acuma. Ştii că nu-i prea sănătos să trăieşti cu diavolul.

Îl priveam plimbându-se. El urmă:

— A făcut o învoială cu mine, la marginea prăpastiei. „Am să-ți conduc casa, mi-a declarat ea, am să am grijă de dragul tău Manderley și, dacă vrei, am să fac din el capodopera ţinutului. Și oamenii vor veni să ne vadă, ne vor pizmui și vor vorbi despre noi; se va spune că suntem perechea cea mai fericită și mai frumoasă din Anglia. Ce glumă bună, Max! Ce triumf!” Ea sta pe coasta colinei și râdea strivind o floare între degete.

Maxim aruncă în căminul gol ţigara, din care fumase puțin.

— N-am ucis-o acolo, zise el. M-am uitat la ea. N-am spus nimic, am lăsat-o să râdă. Ne-am urcat în mașină și am plecat. Și ea știa că o să fie așa cum propusese: o să ne întoarcem aici, la Manderley, o să deschidem casa, o să primim și o să se vorbească despre căsătoria noastră ca de izbânda veacului. Ştia că o să jertfesc mândrie, onoare, amor-propriu, toate virtuţile de pe