Asta îmi închipuiam la Monte Carlo, în Italia, aici la Manderley. Acum o spunea. Deschisei ochii și privii un colţ de perdea de deasupra capului. El mă săruta întruna, cu înflăcărare, cu deznădejde, şoptindu-mi numele. Priveam mereu colţul perdelei, observând că se decolorase de soare și că era mai deschisă decât perdeaua de alături. „Cât de calmă și de rece sunt, mă gândeam. Privesc un colţ al perdelei și Maxim mă sărută. Pentru prima oară îmi spune că mă iubeşte”.

Apoi el se opri deodată, mă împinse la o parte și părăsi pervazul ferestrei.

— Vezi, zise el, aveam dreptate. E prea târziu, tu nu mă mai iubeşti. De ce m-ai iubi?

Se duse și se rezemă de cămin.

„O să uităm de asta, spuse el, n-o să se mai întâmple”.

Deodată îmi venii în fire și inima îmi tresări într-un avânt de panică.

— Nu-i prea târziu, zisei eu repede, ridicându-mă și mergând să-i pun braţele în jurul gâtului. Nu spune asta, tu nu înţelegi. Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar când m-ai sărutat adineauri, eram atât de tulburată că nu simțeam nimic. Nu puteam să pătrund nimic cu mintea. Ca și cum n-aș mai fi avut niciun dram de simţire.

— Nu mă iubeşti, spuse el. De asta nu simţeai nimic. Ştiu, înţeleg. A venit prea târziu, nu-i așa?

— Nu, zisei.

— Asta trebuia să se întâmple acum patru luni, continuă el. Ar fi trebuit să fi ştiut. Femeile nu sunt ca bărbații.

— Te rog, mai sărută-mă, îl rugai pe Maxim.

— Nu, zise el, acum e de prisos.

— Nu ne mai putem pierde acum spusei eu. Trebuie să fim totdeauna împreună, fără taine, fără umbră. Te rog, dragă, te rog…

— Nu mai avem vreme, zise el. Nu ne mai rămân poate decât câteva ceasuri, câteva zile. Cum am mai putea fi împreună acum? Ţi-am spus că vasul a fost regăsit. Au regăsit-o pe Rebecca.

L-am privit prostită, fără să pricep.

— Ce-or să facă? am întrebat.

— O să-i identifice cadavrul, zise el. Acolo, în cabină, se află tot ce e necesar ca să mă dea de gol. Veşmintele pe care le purta, pantofii, inelele de pe degete. O să-i identifice cadavrul și pe urmă își vor aminti de cealaltă, de femeia îngropată colo sus, în criptă.

— Ce ai de gând să faci? am şoptit.

— Nu știu, zise el. Nu știu.

Simţurile îmi reveneau încetul cu încetul. Mâinile nu-mi mai erau reci, erau calde și umede. Am simţit cum fața și gâtul îmi sunt cuprinse de un val de căldură. Obrajii îmi ardeau. M-am gândit la căpitanul Searle, la scafandru, la agentul companiei Lloyd, la toți oamenii aceia de pe vasul eşuat, rezemându-se de balustradă, privind în jos, la apă. Mă gândeam la prăvăliaşii din Kerrith, la comisionarii care fluieră pe stradă, la vicarul ieșind din biserică, la lady Crowan tăind trandafiri în grădina ei, la femeia în rochie roz și la băieţaşul ei, de pe stânci. Curând aveau să afle. Peste câteva ceasuri. Mâine, pe la micul dejun. „Au dat de iahtul doamnei de Winter. Rebecca zăcea acolo, pe duşumeaua cabinei. Nu era nicidecum în criptă. Altă femeie zăcea în criptă. Maxim o ucisese pe Rebecca. Rebecca nu se înecase. Maxim o ucisese. O împuşcase în căsuţa din pădure. Îi transportase corpul pe iaht și scufundase iahtul în golf. În căsuţa aceea cenuşie, tăcută, unde ploaia răpăia pe acoperiş. Piesele jocului de răbdare cădeau dese și grăbite peste capul meu. Imagini risipite se trezeau încetul cu încetul în mintea mea. Maxim lângă mașină, pe un drum din sudul Franţei. „S-a întâmplat ceva acum aproape un an, care mi-a schimbat toată viaţa. Am început să trăiesc, luând totul de la capăt…” Tăcerile lui Maxim, toanele lui, faptul că nu vorbea niciodată despre Rebecca. Faptul că nu-i pomenea niciodată numele. Antipatia lui Maxim față de golfuleţul acela, de căsuţa de piatră. „Dacă ai avea amintirile mele, nu te-ai duce acolo”. Felul în care se căţăra pe potecă, prin pădure, fără a se uita înapoi. Maxim plimbându-se în sus şi-n jos prin bibliotecă, după ce Rebecca murise. În sus şi-n jos. În sus şi-n jos. „Am venit aici în mare grabă”, spusese dânsul doamnei Van Hooper, cu o încruntătură între sprâncene. „Se pare că nu se poate consola de moartea nevestei…” Costumul de la balul din noaptea trecută și eu, coborând din capul scărilor, purtând rochia Rebeccăi. Maxim spusese „Am ucis-o pe Rebecca. Am împuşcat-o în căsuţa din pădure”. Și scafandrul o găsise zăcând acolo, pe duşumeaua cabinei…

— Ce-o să facem? am spus. Ce vom spune?

Maxim nu răspunse. Stătea acolo lângă cămin, cu ochii larg deschişi, uitându-se ţintă înaintea lui, fără să vadă nimic.

— Ştie cineva? am spus, știe vreo persoană? El clătină din cap și răspunse:

— Nu.

— Nimeni afară de tine și de mine? am întrebat.

— Nimeni afară de tine și de mine, rosti el.

— Frank, am spus brusc, eşti sigur că Frank nu știe?

— Cum ar putea şti? zise Maxim, acolo nu era altcineva decât eu cu ea. Era beznă…

Se opri. M-am dus și am îngenuncheat alături de el. O clipă stătu absolut nemişcat. I-am dat la o parte mâinile de pe obraz și l-am privit drept în ochi.

— Te iubesc, i-am şoptit. Te iubesc. Acum ai să mă crezi?

El mă sărută, pe obraz și pe mâini. Îmi strânse foarte tare mâinile, ca un copil care vrea să câştige încrederea cuiva.

— Am crezut că o să-mi pierd minţile, rosti el, stând aici zi de zi, aşteptând să se întâmple ceva. Stăteam la biroul de colo, ca să răspund la teribilele scrisori de condoleanţe. Ştirile apărute în ziare, interviurile, tot scurtul răstimp de după moarte. Să mănânci și să bei, străduindu-te să te comporţi normal, să fii cu mintea întreagă. Frith, servitorii, doamna Danvers, doamna Danvers pe care nu aveam curajul s-o îndepărtez, fiindcă așa cum o cunoştea pe Rebecca ar fi putut bănui, ar fi putut ghici… Frank era mereu prin preajma mea, discret, compătimitor. „De ce nu pleci undeva? îmi tot repeta. Pot eu să mă ocup de administrarea domeniului. Ar trebui să pleci”. Și Giles