El nu răspunse. Mâna îi era îngheţată, îi sărutai dosul palmei, apoi degetele unul câte unul.

— Nu vreau să înduri asta singur, spusei. Vreau să împart totul cu tine. De douăzeci și patru de ceasuri am îmbătrânit, Maxim. N-am să mai fiu niciodată copilă…

El mă îmbrăţişă și mă strânse la pieptul său. Rezerva mea era sfărâmată, ca și sfiala mea. Aveam fața lipită de umărul lui.

— Mă ierţi, nu-i așa? întrebai. Vorbi în sfârșit.

— Să te iert? spuse el. Dar ce am să-ți iert?

— Aseară ai crezut că am făcut-o înadins.

— Ah, asta?… Am și uitat. M-am înfuriat pe tine?

— Da, zisei.

El tăcu. Continuă să mă ţină strâns lângă umărul lui.

— Maxim, spusei eu. N-am putea oare să luăm totul de la început? N-am putea oare să pornim din nou de azi și să înfruntăm lucrurile împreună? Nu-ţi cer să mă iubeşti, nu cer imposibilul. Am să fiu prietena ta, camarada ta, un fel de băiat. Nu doresc mai mult.

El îmi luă obrajii între mâini și mă privi. Observai întâia oară cât îi era de slabă fața, de trase liniile obrajilor. Și avea cearcăne mari sub ochi.

— Cât de mult mă iubeşti tu? întrebă el.

Nu puteam răspunde. Nu puteam decât să-l privesc, să-i privesc ochii închişi și dureroşi, fața lui palidă și slăbită.

— E prea târziu, scumpa mea, prea târziu, spuse el.

Ne-am pierdut mica noastră şansă de fericire.

— Nu, Maxim, nu, zisei eu.

— Ba da, făcu el. Acum totul s-a sfârșit. S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple.

— Ce anume?

— Ce-am prevăzut întotdeauna, ce visam în toate zilele, în toate nopţile. Nu suntem făcuţi, tu și cu mine, să fim fericiţi.

Se aşeză pe marginea ferestrei, iar eu îngenuncheai în fața lui, cu mâinile pe umerii săi.

— Ce vrei să spui? întrebai.

Își puse mâinile peste ale mele și mă privi drept în față.

— Rebecca a câştigat, zise el.

Îl priveam, cu inima bătându-mi în chip neobişnuit, cu mâinile mele reci într-ale lui.

— Umbra ei e tot timpul între noi, spuse el. Umbra ei blestemată, care ne desparte. Cum aş fi putut să te păstrez astfel, scumpa mea dragă, cu teama mereu în inimă de ceea ce trebuia să se întâmple? Îmi amintesc cum priveau ochi ei în clipa morţi sale. Îmi aduc aminte de acel zâmbet perfid. Ea știa că așa o să se întâmple. Ştia că o să sfârşească prin a câştiga.

— Maxim, şoptii eu, ce spui, ce vrei să spui?

— A fost găsit vasul ei, făcu el. Scafandrul l-a găsit azi după-amiază.

— Da, știu. Mi-a spus-o căpitanul Searle. Te gândeşti la cadavrul care a fost găsit în cabina ei?

— Da.

— Asta înseamnă că nu era singură, zisei eu. Și tu vrei să ştii cine era cu ea? Asta-i, Maxim?

— Nu, zise el. Nu înţelegi…

— Vreau să împart asta cu tine, scumpule, spusei. Vreau să te ajut…

— Nu era nimeni cu Rebecca, era singură, zise el. Eu stăteam îngenuncheată, pândindu-i fața, ochii.

— Nu, strigai eu, nu!

— Femeia înmormântată în criptă nu-i Rebecca, urmă el. E trupul unei necunoscute, pe care n-a revendicat-o nimeni. N-a fost niciun accident. Rebecca nu s-a înecat. Eu am omorât-o. Cu un revolver. Am ucis-o pe Rebecca în căsuţa din golf. I-am dus trupul în cabină, am ieşit cu vasul în noaptea aceea, l-am făcut să se scufunde în locul unde a fost găsit azi. Pe podeaua cabinei Rebecca zace întinsă, moartă. Mai poți acum să mă priveşti în ochi și să-mi spui că mă iubeşti?

10 Ansamblu rezistent și etanş, constituit din scheletul unei rame, din învelişul ei exterior și din cel al punţilor.

Totul era foarte liniştit în bibliotecă. Nu se auzea alt zgomot decât cel pe care-l făcea Jasper, lingându-şi laba. Avea, se vede un spin în ea. Apoi, ticăitul ceasului de pe mâna lui Maxim, care bătea lângă urechea mea. Micile zgomote din fiecare zi. Și fără nicio pricină, mi-am amintit un proverb stupid din copilărie: „Nici timpul și nici fluxul n-aşteaptă pe nimeni”. Cuvintele se repetau singure, iarăși și iarăși: „Nici timpul și nici fluxul n-aşteaptă pe nimeni”. Acum singurele zgomote din încăpere erau ticăitul ceasului lui Maxim și cele produse de Jasper, care-şi lingea laba, în spatele meu, pe podea.

Cred că atunci când suporţi o lovitură mare, ca pierderea unei fiinţe sau a unui mădular, n-o simţi numaidecât. Dacă ți se retează mâna dreaptă, câteva minute nici nu ştii că ţi-a fost retezată. Ai mai departe senzaţia degetelor. Le întinzi și baţi tactul cu ele, unul câte unul, deși nu mai ai nici mână nici degete. Stăteam în genunchi lângă Maxim, cu trupul lui lângă al meu, cu mâinile pe umerii lui și nu simțeam nimic, nici durere, nici teamă; nu eram îngrozită. Mă gândeam la spinul, pe care va trebui să-l scot din laba lui Jasper. Îmi spuneam că Robert o să vină să strângă ceştile de ceai. Mi se părea atât de caraghios că mă pot gândi la aceste fleacuri: laba lui Jasper, ceasul lui Maxim, Robert și tava de ceai. Eram revoltată de lipsa în ea de emoţie și de absenţa ciudată și rece a durerii. Încet, încet, o să-mi vin în simţiri, mi-am spus, încet, încet, voi înţelege. Tot ce mi-a spus el și tot ce s-a întâmplat va cădea la locul lui, fiecare parte, ca bucăţile dintr-un joc complicat de răbdare. Se vor potrivi una cu alta, reconstituind desenul. În clipa asta nu simt nimic, nu am inimă, nici minte și niciun simţ, sunt doar un obiect de lemn, aflat în braţele lui Maxim. Apoi el începu să mă sărute, cum nu făcuse niciodată. Îmi încrucişai braţele după ceafa lui și închisei ochii.

— Te iubesc atât de mult, şopti el, atât de mult…

Asta visam eu să-l aud spunându-mi, în fiecare zi, în fiecare noapte, și iată că acum o spunea în sfârșit.