niciodată Hamburgul. Dar nu ne ocupăm de vas. Asta-i treaba proprietarului și a agentului de asigurare. Nu, doamnă de Winter, nu pentru vapor am venit să vă văd. Adică, indirect, asta-i cauza vizitei mele. În sfârșit, iată despre ce-i vorba… Am să-i dau o veste domnului de Winter și nu știu cum să procedez…

Mă privi drept în față, cu ochii lui albaştri, foarte luminoşi.

— Ce fel de veste, căpitane Searle?

El scoase o batistă mare, albă din buzunar şi-şi şterse nasul.

— Numai că vezi, doamnă de Winter, vestea nu-i prea plăcută nici pentru dumneata. N-aş fi vrut pentru nimic în lume să vă pricinuiesc neplăceri sau necazuri dumitale sau soţului dumitale. Îl iubim cu toţii atât de mult pe domnul de Winter la Kerrith și familia lui a făcut totdeauna mult bine. E neplăcut pentru dumneata de asemeni și mai bine ar fi să nu ne atingem de trecut. Dar nu prea văd cum am putea s-o facem, ţinând seama de împrejurări.

Tăcu, își puse batista la loc în buzunar, apoi continuă mai încet, cu toate că eram singuri în încăpere.

— S-a trimis un scafandru să cerceteze fundul iahtului, zise dânsul și acesta a făcut o descoperire. După ce a stabilit locul găurii în chila vasului, s-a dus în cealaltă parte să vadă ce stricăciuni sunt, când a dat peste un velier mic, scufundat în fundul apei, intact și care nu era deloc sfărâmat. Un om din ținut a recunoscut îndată vasul. Era micul velier al răposatei doamne de Winter.

Primul meu gând fu să binecuvântez cerul că Maxim nu era acolo. Lovitura asta, îndată după mascarada din ajun, era de-o cumplită ironie.

— Ce tristeţe, spusei eu încet. Sunt lucruri la care desigur că nu te aştepţi. E chiar nevoie să-l înştiinţăm pe domnul de Winter? N-am putea lăsa vasul acolo unde e? Socotesc că nu face rău nimănui.

— Nici eu n-aș vrea altfel, doamnă de Winter, dacă s-ar putea. Nu știu ce-aş da, v-o spun, ca să-l cruţ pe domnul de Winter. Dar asta nu-i tot, doamnă. Omul meu s-a învârtit în jurul velierului și a făcut o altă descoperire, mai însemnată. Uşa cabinei era închisă, ca și hublourile. A spart unul cu o piatră și s-a uitat în cabină. Era plină de apă, care a intrat probabil printr-o gaură din fundul vasului; se pare că altă stricăciune n-a fost. Și atunci, doamnă, a avut una din acele emoţii…

Căpitanul Searle tăcu, privi pe deasupra umărului său, ca și când un servitor ar putea asculta.

— Un cadavru zăcea pe jos, în cabină, spuse el foarte încet. Era, fireşte, descompus, nu mai avea carne deloc. Dar era totuşi un corp. I-a deosebit capul și mădularele. Atunci a revenit la suprafaţă și mi-a făcut un raport. Și acum, înţelegi doamnă, de ce trebuie să-l văd pe soţul dumitale.

L-am privit mai întâi uluită, apoi emoţionată, după aceea era cât p-aci să leşin.

— Se credea că naviga singură? şoptii eu. Atunci o fi fost cineva cu ea, pe care nimeni nu-l știa?

— Așa se pare, spuse comandantul portului.

— Cine putea să fie oare? S-a vorbit atât de mult în ziarele de pe vremea aceea despre nenorocirea asta… Dacă cineva ar fi fost dat dispărut, rudele ar fi aflat, nu? Ar fi fost ceva atât de extraordinar dacă o persoană s-ar fi aflat în cabina ei și însăşi doamna de Winter ar fi fost scoasă din apă la multe mile depărtare după câteva luni de zile?

Căpitanul Searle clătină din cap.

— Nu știu mai mult decât dumneata, spuse el. Tot ce se poate spune, e că există un cadavru, și trebuie să fie raportat faptul. Mi-e teamă că o să se facă publicitate, doamnă de Winter. Nu știu cum o să putem evita acest lucru. E foarte dureros pentru dumneata și pentru domnul de Winter. Staţi aici, în tihnă, încercând să fiţi fericiţi și acuma, iată, toată povestea asta…

Am înțeles în sfârșit tâlcul presimţirii mele. Nu vasul naufragiat era prevestitor de rele, nici ţipetele pescăruşilor. Ci liniştea apei întunecate și lucrurile tainice ce se ascundeau în ea. Scafandrul, care se cufunda în acele adâncuri reci și dădea peste vasul Rebeccăi și peste tovarăşul mort al Rebeccăi. El atinsese vasul, se uitase în cabină, pe când eu stăteam pe faleză, fără să bănuiesc ceva.

— Dacă am putea cel puțin să nu-i spunem, zisei eu. Dacă am putea cel puțin să-i ascundem toate astea.

— O, dacă s-ar fi putut, doamnă de Winter, spuse comandantul portului, dar sentimentele mele personale n-au ce căuta într-o astfel de chestiune. Trebuie să-mi fac datoria. Trebuie să raportez despre cadavru…

Se întrerupse când se deschise uşa. Intră Maxim.

— Bună ziua, spuse el. Ce s-a întâmplat? Nu credeam să te găsesc aici, căpitane Searle. S-a întâmplat ceva?

Nu puteam îndura mai mult. Am ieşit ca o laşă din odaie, închizând uşa în urma mea. Nici nu-l privisem măcar pe Maxim. Aveam impresia vagă că părea obosit, că era cu capul descoperit și ciufulit.

Mă dusei să m-aşez în hol în fața uşii principale. Jasper bău zgomotos din castronul său. Dădu din coadă când mă văzu și sorbi mai departe. Apoi ţopăi spre mine și se ridică în două labe, atingându-mi rochia. L-am sărutat pe creştet și m-a m dus pe terasă. Venise criza; trebuia s-o înfrunt. Trebuia să-mi înfrâng vechile temeri, neîncrederea, sfiala, sentimentul meu exasperant de inferioritate… Dacă nu izbuteam, n-aveam să mai reuşesc niciodată. Mă îndemnam să fiu curajoasă cu o deznădejde oarbă, înfiingându-mi unghiile în palme. Stătui așa cinci minute să privesc pajiștile verzi și hârdaiele cu flori de pe terasă. Auzii zgomotul unei maşini, care pornea pe alee. Trebuia să fie căpitanul Searle. Îi anunţase vestea lui Maxim și plecase. M-am sculat și m-am întors încet în bibliotecă. Învârteam în buzunare creveţii, pe care mi-i dăduse Ben. Îi ţineam strâns în mână. Maxim stătea în fața ferestrei cu spatele la mine. Aşteptai în prag. El nu se întoarse. Îmi scosei mâinile din buzunare și mă îndreptai spre el. Îi luai mâna și o pusei pe obrazul meu… Nu spunea nimic. Stătea mai departe acolo.

— Sunt atât