— Pe cine?

El făcu cu degetul cel gros un gest pe deasupra umărului, arătând spre mare.

— Pe ea, spuse el, pe cealaltă…

— Peştii nu mănâncă vasele cu aburi, Ben, i-am spus.

— Hai? îngăimă el. Se uită la mine, având iar o privire inexpresivă și caraghioasă.

— Acum trebuie să mă duc acasă, am zis eu. Bună ziua. Îl părăsii și urcai poteca prin pădure. Nu priveam căsuţa.

Ştiam că-i acolo, la dreapta, cenuşie și tăcută. Mă dusei drept spre potecă și copaci. La jumătatea drumului, mă oprii și privind printre arbori, mai zării vasul eşuat, aplecat spre plajă. Toate bărcile închiriate plecaseră. Până și echipajul dispăruse sub punte. Crestele norilor acopereau întregul cer. Un vântuleţ se stârni din senin și-mi suflă în obraz. O frunză îmi căzu pe mână dintr-un copac. Tremuram, fără niciun motiv. Pe urmă vântul se potoli și aerul deveni încins și înăbuşitor ca mai înainte. Vasul părea părăsit aplecat într-o rână, fără niciun om pe punţi, și cu coşul lui negru și subțire îndreptat spre ţărm. Marea era atât de liniștită, încât alunecându-şi apele pe pietriș, nu se auzea decât un fâşâit molcom. Apucai iar pe poteca povârnită din pădure, cu picioarele amorţite, cu capul greu și cu o presimţire ciudată.

Când mi-a apărut dinainte, după ce am ieşit din pădure și am străbătut pajiștile, casa avea o înfăţişare foarte paşnică. Stând acolo și privind-o de sus, de pe maluri, mi-am dat seama, pentru prima oară, cu un sentiment curios de uluire și mândrie, că era căminul meu, îi aparţineam și Manderley îmi aparţinea mie. Copacii și iarba și florile din hârdaiele de pe terasă, se răsfrângeau în ferestrele cu pervazuri. O coloană firavă de fum se înălța în văzduh, dintr-unul din coşuri. Iarba proaspăt tăiată de pe pajiști avea un miros dulce ca fânul. O mierlă cânta într-un castan. Un fluture galben își vedea de drumul lui nebunatic, înaripat, în fața mea, pe terasă.

Intrai în hol, apoi în sufragerie. Tacâmul meu era încă pus, dar al lui Maxim fusese luat. Carnea rece și salata mă aşteptau pe măsuţă. M-am codit, apoi l-am sunat pe Robert.

— S-a înapoiat cumva domnul? îl întrebai.

— Da, doamnă, s-a înapoiat la două și a mâncat ceva, apoi a plecat iar. A întrebat de doamna și Frith i-a spus că doamna s-a dus să vadă vasul.

— A spus când se înapoiază?

— Nu, doamnă.

Privii carnea rece și salata. Mă simțeam sleită de puteri, dar nu mi-era foame. N-aveam poftă de carne rece.

— Vreţi să luaţi masa? întrebă Robert.

— Nu, Robert, adu-mi ceai în bibliotecă, spusei eu. Să nu-mi aduci chec sau prăjiturele uscate. Numai ceai cu pâine cu unt.

— Bine, doamnă.

Mă dusei să mă aşez pe marginea ferestrei bibliotecii. Luai Times şi-i întorsei paginile fără să le citesc. Mi se părea că aştept ca la dentist. Ştiam că n-am să stau locului nicio clipă, îndeletnicindu-mă cu croşetatul meu, cu lectura unei cărţi. Aşteptam ceva ce urma să se întâmple, ceva neprevăzut. Groaza dimineţii, naufragiul vasului și postul meu se îmbinau ca să-mi pricinuiască un fel de aţâţare pe care n-o înţelegeam. Era ca și când aş fi intrat într-o nouă fază a vieții, în care nimic n-o să mai fie exact ca înainte.

Tânăra femeie care, aseară se gătise pentru balul costumat dispăruse. Toate astea fuseseră înainte, era mult de-atunci. Aceea care stătea pe marginea ferestrei era o făptură nouă, deosebită…

Robert îmi aduse ceaiul și eu mâncai cu mare poftă pâinea cu unt. Mai adusese prăjiturele uscate, sandvişuri și un chec cu anghelică. Socotise pesemne că o gustare doar cu pâine unsă cu unt nu-i vrednică de Manderley. Mâncai prăjiturelele și checul cu plăcere. Mi-am amintit că nu luasem decât un ceai rece la unsprezece și jumătate și nicio gustare de dimineaţă. Îmi terminam de băut ceaşca a treia, când se înapoia Robert.

— Domnul de Winter nu s-a întors, nu-i așa, doamnă? mă întrebă el.

— Nu, dar de ce? E căutat?

— Da, doamnă. A telefonat căpitanul Searle, comandantul. Portului Kerrith. Întreabă dacă poate veni să-i vorbească domnului de Winter personal.

— Nu știu ce să răspund, zisei eu. Domnul o să se întoarcă poate foarte târziu… Spune-i să cheme din nou la cinci.

Robert ieşi și se înapoia după câteva minute.

— Căpitanul Searle ar dori s-o vadă pe doamna, dacă doamna îngăduie, zise Robert. Spune că-i pentru o chestiune urgentă. A încercat să telefoneze domnului Crawley, dar n-a răspuns nimeni.

— Fireşte că am să-l primesc, dacă-i ceva urgent, răspunsei. Spune-i să vină îndată. Are mașină?

— Cred că da, doamnă.

Robert ieşi din cameră. Mă întrebam ce aş putea să-i spun într-adevăr căpitanului Searle. Probabil că era ceva în legătură cu vasul eşuat. Nu înţelegeam ce l-ar putea privi pe Maxim asta. Ar fi fost cu totul altceva dacă vasul ar fi eşuat în golf, care era proprietatea Manderley-ului. Atunci ar fi fost poate nevoie să se ceară lui Maxim încuviinţarea de a se arunca stâncile în aer, s-au să se ia orice altă măsură trebuincioasă ca să se urnească vasul. Dar largul golfului și îngrămădircă de stânci nu-i aparţineau lui Maxim. Căpitanul Searle își pierdea vremea venind să mă vadă.

S-a urcat probabil, în mașină îndată după ce a telefonat, căci n-a trecut niciun sfert de ceas și a și fost poftit în bibliotecă.

— Îmi pare rău, căpitane Searle, soţul meu nu s-a înapoiat încă, zisei eu. A fost silit să se întoarcă pe faleză; a fost mai înainte la Kerrith. Nu l-am văzut toată ziua…

— Da, mi s-a spus că a fost la Kerrith, dar n-am putut să-l întâlnesc, spuse căpitanul portului. Se vede că s-a înapoiat pe jos pe faleză, pe când eu eram în barca-automobil. Și n-am putut să dau nici de domnul Crawley.

— Naufragiul ăsta a dezorganizat azi viaţa tuturor, spusei eu. Am fost pe faleză și nici n-am dejunat; domnul Crawley a fost acolo mai devreme. Ce se va întâmpla cu vasul acela? Credeţi că remorcherele or să-l poată dezpotmoli?

Căpitanul Searle făcu o roată mare cu mâinile.

— Are o gaură atât de mare în chilă, zise el. N-o să mai revadă