Femeia ne salută și zâmbi. Nu mă cunoştea. Era o sezonistă din Kerrith.

— Nu-i mare lucru de văzut, nu-i așa? spuse ea. Se spune că vasul o să zacă zile întregi acolo, pe faleză.

— Se aşteaptă raportul scafandrului, zise grănicerul.

— Nu înţeleg cum consimt să coboare așa, în fundul apei, spuse femeia. Trebuie să fie bine plătiţi.

— Chiar și sunt, afirmă grănicerul.

— Mamă, vreau să mă fac scafandru, zise băieţaşul.

— Trebuie să-l întrebăm pe tata, scumpule, răspunse femeia, privindu-ne râzând. E un colţişor frumos aici, nu-i așa? adăugă ea, adresându-mi-se. Ne-am adus mâncarea de prânz. N-am ştiut că o să avem o astfel de ceaţă și pe deasupra și un naufragiu. Ne pregăteam să ne înapoiem la Kerrith, când am auzit semnalele. Ai fi spus că erau chiar în fața nasului nostru. Am sărit în sus. I-am spus bărbatului meu: „Doamne, ce s-a întâmplat?” El mi-a răspuns: „E un vas în primejdie. Hai să vedem și noi”. Nu-l mai poți scoate de acolo, e mai rău decât copilul ăsta. Nu înţeleg ce poate să fie interesant în asta.

— Da, nu-i mare lucru de văzut, spuse grănicerul.

— Pădurile de colo sunt frumoase, zise femeia. Trebuie să fie o proprietate particulară.

Grănicerul tuşi cam stingherit și mă privi. Începui să muşc un fir de iarbă, întorcând ochii.

— Da, toate astea sunt particulare, făcu el.

— Bărbatu-meu spune că toate proprietăţile astea mari o să ajungă într-o bună zi să fie expropriate și că o să se ridice pe ele vile mici, zise femeia. Mi-ar plăcea să am aici o vilişoară cu vedere la mare. Cu toate că iarna, aici…

— Da, iarna aici e tare liniștit, zise grănicerul.

Eu tot mestecam firul de iarbă. Băieţaşul alerga de jur-împrejur. Grănicerul își privi ceasul.

— Ei, făcu el, trebuie s-o şterg. După-amiază plăcută! Mă salută și o luă pe poteca Kerrith-ului.

— Vino, Charlie, hai să-l căutăm pe tata, spuse femeia.

Mă salută cu amabilitate și se îndepărtă, băieţaşul sărind pe călcâie. Un bărbat slab în şort kaki și blazer în dungi le făcu semn. Se aşezară lângă un tufiş și femeia începu să desfacă pachetele.

Aș fi vrut să-mi pot pierde identitatea și să mă duc la ei. Să mănânc ouă tari și sandvişuri cu carne conservată, să râd cam zgomotos, să mă amestec în convorbirea lor și pe urmă să hoinăresc cu ei, în cursul după-amiezii, până la Kerrith și să mă bălăcesc pe plajă, să ne luăm la întrecere de-a lungul fâşiei de nisip, alergând până la locuinţa lor și să avem crevete la ceai. În loc de asta trebuia să mă înapoiez singură prin pădure și să-l aştept pe Maxim la Manderley. Și nu știam ce-o să ne spunem, cu ce ochi o să ne privim, cum o să-i fie glasul. Stăteam mai departe acolo, pe stâncă. Nu mi-era foame. Nu ţineam să mănânc.

Alţi oameni veneau pe faleză ca să vadă vasul. Aducea o notă de atracție în programul după-amiezii. Nu cunoșteam pe nimeni. Nu erau decât sezonişti. Marea era calmă și sticloasă. Pescăruşii nu se mai roteau deasupra capului, se fixaseră pe apă, la mică distanţă de vas. În cursul după-amiezii apăruseră și alte bărci închiriate. Pesemne că era o zi de târg pentru barcagiii din Kerrith. Scafandrul se ivi la suprafaţă și apoi se afundă iar. Unul din remorchere pufăia în zare, în timp ce celălalt încă mai stătea prin apropiere. Comandantul portului se întoarse în barca lui cu motor, cenuşie, luând cu el câțiva oameni și scafandrul ieşi la suprafaţă pentru a doua oară. Echipajul vasului se rezema de balustradă, aruncând firimituri pescăruşilor, în vreme ce vilegiaturiştii din bărci vâsleau încet în jurul vasului. Nu se întâmpla nimic. Fluxul scăzuse acum; se vedea elicea vasului. Câteva scame de nori se formară în apus și soarele devenise alb. Zăpuşeala era tot mare. Femeia în rochia cu dungi se sculă și băieţaşul de asemeni și o porniră pe poteca Kerrith-ului; bărbatul în şort îi urma, ducând coşul cu merinde.

Mă uitai la ceas. Era trecut de trei. Mă ridicai și coborâi în golf. Era liniștit și pustiu ca de obicei. Prundişul era de un cenuşiu închis. Apa micului port era lucie, ca o oglindă. Picioarele mele scoaseră un scârţâit ciudat, când am trecut pe prundiş. Grămezi de nori alburii acopereau acum tot cerul deasupra capului meu și soarele se ascunsese. Ajungând la celălalt capăt al golfului, îl văzui pe Ben stând pe vine lângă o băltoacă, între două stânci, prinzând raci de mare cu mâna. Umbra se aşternu, în trecere, pe apă. El înălţă capul și mă recunoscu.

— ‘nă ziua, spuse el, deschizând gura într-un fel de zâmbet.

— Bună ziua, răspunsei eu.

El se sculă cu stângăcie și desfăcu o basma soioasă, în care își pusese racii.

— Vă plac racii? făcu el. Nu voiam să-l jignesc.

— Mulţumesc, spusei eu.

El dădu drumul la vreo doisprezece în mâna mea, iar eu îi pusei în buzunarele fustei.

— Sunt foarte buni cu pâine și unt. Dar trebuie să-i fierbeţi întâi, spuse el.

— Da, știu.

Mă privi zâmbind.

— Aţi văzut vasul? întrebă el.

— Da, spusei eu. A naufragiat.

— Cum? făcu el.

— S-a scufundat, repetai eu. Cred că are o gaură mare, undeva, în fund…

Faţa lui deveni inexpresivă și ridicolă.

— Aha, zise el, a stat pe-aici toată noaptea. N-o să se mai întoarcă.

— Poate că o să-l scoată remorcherele când vine refluxul, am spus eu.

El nu răspunse. Privea către vasul eşuat. Din locul unde stăteam îl puteam vedea în lat, cu partea roşie aflată sub apă, contrastând cu fondul negru al coastelor și cu singurul lui coş aplecându-se zvelt spre stâncile din spate. Echipajul se mai rezema și acum de balustradă, hrănind pescăruşii și privind în apă. Bărcile se înapoiau la Kerrith.

— E un vas olandez, nu-i așa? zise Ben.

— Nu știu, am răspuns eu. German sau olandez.

— O să se lovească de stânci, acolo unde e, continuă el.

— Mi-e teamă că așa se va întâmpla, am încuviinţat eu.

Faţa lui luă o expresie rătăcită, apoi zâmbi din nou şi-şi şterse nasul cu dosul palmei.

— Ăsta n-o să se ducă la fund ca cel mic.