Înapoiai grănicerului binoclul.

— Se pare că nu se întâmplă nimic, spusei eu.

— O să-l coboare îndată pe scafandru, zise el. Desigur că discută mai întâi puțin, ca toți străinii. Uitaţi remorcherul.

— N-or să poată face nimic, spuse Frank. Priveşte unghiul în care e culcat.

— Stânca e destul de înaltă, lămuri grănicerul. N-o bagi de obicei în seamă, când străbaţi golful într-o bărcuţă. Dar un vas cu o cocă10 așa ca asta, se loveşte bine de tot de ea.

— Eram în primul golf din josul văii, când au dat semnalele, spuse Frank. În clipa aceea, abia dacă se vedea până la trei metri. Și lucrurile piereau, înălţându-se parcă spre cer.

Mă gândeam că toți oamenii erau la fel în împrejurări de interes obştesc. Frank era leit Frith, povestind în felul lui întâmplarea, ca și când aceasta ar fi avut vreo însemnătate, ca și când aceasta ne-ar fi interesat. Ştiam că se dusese pe plajă să-l caute pe Maxim. Ştiam că fusese îngrijorat ca și mine. Și iată că totul fusese uitat, înlăturat: convorbirea noastră la telefon, spaima noastră comună, stăruinţa lui de a mă vedea. Și aceasta pentru că un vas eşuase pe ceaţă.

Un băieţaş veni spre noi, ţopăind.

— Or să se înece cumva marinarii? întrebă el.

— Nu, nu-i primejdie, puştiule, spuse grănicerul. Nu-i nici urmă de val. De data asta n-or să fie victime.

— Dacă s-ar fi întâmplat în noaptea trecută nu i-am fi auzit de loc, spuse Frank. Trebuie să se fi lansat vreo cincizeci de rachete la petrecere, în afară de cele mici.

— Le-am fi auzit oricum, spuse grănicerul. Am fi văzut fulgerarea și am fi ştiut în ce direcţie e. Ah, uite-l pe scafandru, îl vedeţi, doamnă de Winter, cum își pune casca?

— Vreau să-l văd pe scafandru, spuse băieţaşul.

— Acolo, vezi, spuse Frank aplecându-se, omuleţul acela care își pune casca. O să fie coborât în apă.

— N-o să se înece? întrebă copilul.

— Scafandrii nu se îneacă, zise grănicerul. Li se trimite tot timpul aer. Priveşte-l cum se scufundă în apă. A plecat.

Suprafaţa apei, o clipă mişcată, se linişti din nou.

— A plecat, spuse băieţaşul.

— Unde-i Maxim? întrebai eu.

— A dus pe un membru al echipajului la Kerrith, răspunse Frank. Omul își pierduse capul și a sărit peste bord, ca să se ducă să şi-l caute, probabil. L-am găsit căţărându-se pe una din stânci, colo, la piciorul falezei, ud leoarcă, fireşte, și tremurând din tot corpul. Bineînțeles că nu știa o boabă englezeşte. Maxim s-a dus la el și l-a găsit sângerând ca un porc dintr-o rană, pe care şi-a făcut-o lovindu-se de stâncă. I-a vorbit în nemţeşte. Apoi a chemat una din bărcile-automobil din Kerrith care se învârteau în jur ca niște rechini și l-a dus la doctor să-l panseze. Cu puțin noroc, o să-l găsească pe bătrânul doctor Philips la masă.

— Când a plecat? întrebai eu.

— Chiar înainte de a veni dumneata, să tot fie vreo cinci minute. Mă miră că n-ai văzut barca-automobil. Maxim stătea la pupă cu neamţul ăla.

— O fi trecut în clipa când mă suiam pe faleză.

— Maxim e formidabil în astfel de împrejurări, urmă Frank. Face tot ce se poate. O să vezi că o să invite tot echipajul la Manderley și pe deasupra o să-i dea de mâncare și o să-l culce acolo.

— E adevărat, spuse grănicerul, și-ar da și cămaşa pentru oamenii de pe moşia sa. Ne-ar trebui mulți ca dânsul în comitat.

— Da, asta n-ar strica, spuse Frank.

Continuam să privim vasul. Remorcherele erau tot acolo, dar barca de salvare se înapoiase la Kerrith.

— Azi nu li se poate da niciun ajutor, spuse grănicerul.

— Nu, zise Frank. Cred că nici remorcherele. De astă dată treabă bună o să facă cel care o să cumpere epava vasului.

Pescăruşii se învârteau în zbor, scoţând ţipete ascuţite și tânguitoare, care semănau cu miorlăiturile unor pisici înfometate; unii se aplecau pe marginea falezei, pe când alții, mai îndrăzneţi, atingeau suprafaţa apei foarte aproape de vas.

Grănicerul își scoase cascheta şi-şi şterse fruntea.

— E zăduf, nu? făcu el.

— Da, spusei eu.

Barca de agrement cu oamenii care luaseră fotografii plutea spre Kerrith.

— S-au săturat până-n gât, spuse vameşul.

— Îi înţeleg, făcu Frank. Cred că n-o să se întâmple ceva decât peste câteva ceasuri. Înainte de a se încerca dezpotmolirea vasului, scafandrul trebuie să-şi facă raportul.

— Așa e, spuse grănicerul.

— N-avem ce să mai facem aici, spuse Frank. Aș vrea să mănânc, fiindcă mi-e foame.

Nu spusei nimic. El se codi. Simţii privirea lui aţintită asupra mea.

— Dumneata ce faci? mă întrebă el.

— Mă gândesc să mai rămân puțin aici, spusei. Pot să mănânc când vreau. Aș vrea să văd ce o să facă scafandrul… Nu-l puteam înfrunta pe Frank în clipa aceea. Aveam nevoie să fiu singură sau cu cineva pe care nu-l cunoșteam,

cum era grănicerul.

— N-ai să vezi nimic, zise Frank. Nu-i nimic de văzut. Hai să iei masa cu mine.

— Nu, spusei eu. Nu, mulţumesc.

— Bine, făcu Frank. Oricum, ştii unde mă găseşti. Rămân la birou toată după-amiaza.

— Foarte bine, spusei eu.

Îl salută pe grănicer și se îndepărtă, în josul stâncii, către golfuleţ. Mă întrebam dacă nu cumva îl jignisem. Nu-mi puteam înlătura această îndoială. Toate lucrurile acestea aveau să fie lămurite într-o bună zi, cândva. Păreau să se fi întâmplat atâtea, de când vorbisem la telefon cu el, și nu voiam să mă mai gândesc la nimic. Doream doar să stau acolo, pe stâncă, și să mă uit la vas.

— E un om de treabă domnul Crawley, zise grănicerul.

— Da, am încuviinţat eu.

— Şi-ar da și mâna dreaptă pentru domnul de Winter.

— Da, cred că ar face asta, am spus.

Băieţaşul ţopăia mereu pe iarbă în fața noastră.

— Când o să se înapoieze scafandrul? întrebă el.

— Nu încă, puştiule, spuse grănicerul.

O femeie tânără, în rochie roz cu dungi și cu o bonetă de horboţică pe cap, se apropie de noi.

— Charlie, Charlie, unde eşti? strigă ea.

— Uite-o pe maică-ta. O să capeţi câteva scatoalce, spuse grănicerul.

— Mamă, l-am văzut pe