Se înapoia într-adevăr numaidecât cu un pahar de lichior pe o tavă de argint.

— Doamnei i-e rău? S-o chem pe Clarise?

— Nu, o să-mi treacă, Frith. Mi-a fost tare cald, asta-i tot.

— E o vreme curioasă, doamnă. Prea cald. S-ar putea spune chiar o căldură apăsătoare.

— Da, Frith, foarte apăsătoare.

Băui brandy-ul și pusei la loc paharul pe tava de argint.

— Zgomotul semnalelor a speriat-o poate pe doamna, spuse Frith.

— Da, într-adevăr.

— Poate că din pricina dimineţii dogoritoare și a nopţii pierdute nu vă simțiți prea bine, doamnă, spuse Frith.

— Da, se poate, i-am răspuns.

— Dacă doamna vrea să se odihnească puțin, în bibliotecă e foarte răcoare.

— Nu, cred că am să mă duc să iau puțin aer. Nu te îngriji de mine, Frith.

— Foarte bine, doamnă.

El se retrase, lăsându-mă singură în hol. Era linişte și răcoare, era odihnitor. Pierise orice urmă a serbării. Parcă nici nu s-ar fi dat vreodată. Holul era ca totdeauna cenuşiu, tăcut și auster, cu portrete și arme pe pereţi. Abia îmi venea să cred că în seara trecută stătusem acolo, în capul scărilor, în rochia mea albastră, dând mâna cu cinci sute de oameni. Nu puteam crede că fusese un chioşc pentru muzicanţi în galeria trubadurilor și că acolo cântase o orchestră, un om cu o vioară, altul cu o tobă… Mă sculai și ieşii iar pe terasă. Pâcla se risipise, se ridica până în vârful copacilor.

Vedeam pădurea la capătul pajiştii. Deasupra capului meu lumina unui soare palid încerca să străpungă cerul acoperit. Era mai cald ca niciodată. Apăsător, cum spunea Frith. O albină bâzâi în jurul meu, umblând după parfumuri, zburând zgomotos, apoi se înfundă într-o floare și îndată tăcu. Pe povârnişul plin de iarbă de deasupra pajiștilor, grădinarul începu să cosească. Un pietroşel speriat fugi dintre firele de iarbă care foşneau ușor, luând-o spre grădina de trandafiri. Grădinarul se aplecă peste mânerele secerătoarei și porni încet de-a lungul malului, împrăştiind în jur firele de iarbă scuturate și capetele ca gămăliile de ac ale margaretelor. Mireasma plăcută și caldă a ierbii venea până la mine și soarele, ţâşnind puternic din negură, începu să strălucească din plin. Îl fluierai pe Jasper, dar nu veni. Îl întovărăşea poate pe Maxim, care se dusese pe plajă. Mă uitai la ceas. Trecuse de douăsprezece și jumătate, era aproape unu fără douăzeci. Ieri, la ora asta, Maxim și cu mine stam cu Frank în grădiniţa lui aşteptând dejunul.

De atunci au trecut douăzeci și patru de ceasuri. Ei mă tachinau în legătură cu rochia mea. „N-o să vă vină să vă credeţi ochilor”, spusesem eu.

Eram bolnavă de ruşine, aducându-mi aminte de cuvintele mele. Apoi îmi dădui întâia oară seama că Maxim nu plecase, cum mă temusem. Glasul, pe care îl auzisem pe terasă, era liniștit și familiar. Era glasul pe care îl cunoșteam. Nu era glasul de aseară, în clipa când coboram scara. Maxim nu plecase. Era jos, în golf. Era chiar el, teafăr și așa cum îl știam de obicei. Se dusese doar să se plimbe, cum spusese Frank. Era pe promontoriu când a văzut apropiindu-se vasul de coastă. Toate temerile mele erau nemotivate. Maxim era în siguranţă. Maxim se simţea foarte bine. Desigur, eu trecusem printr-o experienţă umilitoare, groaznică, nesăbuită; mi se întâmplase ceva pe care, chiar acum, nu-l înţelegeam cu desăvârşire, pe care nu ţineam să mi-l amintesc, pe care doream să-l ascund pentru totdeauna în cele mai adânci tainiţe ale minţii mele, împreună cu vechile spaime uitate ale copilăriei, dar chiar și aceasta nu mai însemna nimic, de vreme ce Maxim era sănătos.

Pe urmă am pornit și eu pe poteca râpoasă care șerpuia prin pădurile întunecate, ducând la plaja de jos.

Ceaţa se risipise aproape de tot și când ajunsei în golf, văzui îndată vasul împotmolit la vreo două mile de coastă, cu vârfurile catargelor lui îndreptate spre malul râpos. O luai de-a lungul digului de care se spărgeau valurile și mă oprii la capăt, sprijinindu-mă de zid. Pe malul râpos se și afla o mulţime de oameni care veniseră, se vede, din Kerrith pe cărarea vameşilor. Falezele și promontoriul ţineau de Menderley, dar publicul se bucurase totdeauna de dreptul de trecere. Curioşii coborâră de pe mal ca să vadă mai de aproape vasul naufragiat. Era culcat pe o coastă, cu prora în sus, și numeroase bărcuţe îl și înconjurau. Barca de salvare se apropia. Văzui într-însa pe cineva ridicându-se și strigând într-un megafon, dar n-am auzit ce spunea. În golf mai era pâclă și nu vedeam zarea. Altă barcă-automobil, de culoare gri-închis apăru în lumină cu mai mulți oameni la bord.

Unul din ei era în uniformă. Era probabil comandantul portului Kerrith, însoţit, desigur, de agentul de asigurări. Se apropie o altă barcă-automobil, plină de vilegiaturişti din Kerrith, în costume de baie. Se învârtiră de mai multe ori în jurul vasului, vorbind cu multă însufleţire. Auzeam glasurile lor deasupra apelor liniştite.

Părăsii digul portului și golful suind poteca falezei spre locul unde se îngrămădea lumea. Nu-l găsii pe Maxim nicăieri. Frank sta acolo de vorbă cu un grănicer. Văzându-l, am voit s-o şterg înapoi, stingherită la început. Nu era decât un ceas de când plânsesem, vorbindu-i la telefon. Nu știam ce să fac. El mă văzu îndată și-mi făcu semn. M-am apropiat de el și de grănicerul, care mă cunoştea.

— Aţi venit să vedeţi spectacolul, doamnă de Winter? spuse el, zâmbind. Cred că n-o să fie o treabă uşoară. Remorcherele o să-l readucă la suprafaţă poate, dar nu sunt sigur. S-a împotmolit adânc de tot.

— Ce-or să facă? întrebai eu.

— O să fie coborât îndată un scafandru ca să vadă dacă-i spart fundul vasului, răspunse el. Tipul acela cu bonetă roşie, tricotată. Vreţi să priviţi prin binoclu?

Luai binoclul și privii. Vedeam un grup de marinari îngrămădiţi la proră. Unul din ei arăta ceva. Omul de pe barca de salvare continuă să strige prin megafon.

Comandantul portului Kerrith se dusese la marinarii de pe prora vasului împotmolit. Scafandrul cu boneta tricotată stătea în barca-automobil cenuşie.

Barca cu înotători continua să se învârtească în jurul vasului. O femeie, care stătea în