dureau tot ţinând strâns marginea ferestrei. Negura îmi pătrundea în nări și se aşternea peste buzele mele, acră și umedă. Era înăbuşitoare ca o pătură, ca un anestezic. Începusem să uit de nefericirea mea și de dragostea mea pentru Maxim. Începusem s-o uit pe Rebecca. Curând n-aveam să mai fiu nevoită să mă gândesc vreodată la Rebecca…

Când mâinile mele au părăsit pervazul ferestrei, ceaţa alburie și tăcerea care o însoţea fură deodată risipite, sfâşiate ca de o detunătură care scutură fereastra la care stăteam. Geamurile se cutremurară în cercevelele lor. Deschisei ochii şi-o privii pe doamna Danvers. Se auzi o a doua detunătură, apoi o a treia, după aceea a patra. Zgomotul acelor explozii zguduia aerul, ţipetele prelungite ale păsărilor nevăzute, care zburau dinspre pădure, le răspundeau ca un ecou.

— Ce este? întrebai fără să înţeleg. Ce se petrece? Doamna Danvers îmi lăsă brațul.

— Sunt semnale, zise ea. Trebuie să se fi împotmolit un vapor în golf.

Ascultarăm împreună, cercetând ceaţa. Apoi auzirăm un zgomot de paşi fugind pe terasa de dedesubtul nostru.

19 Capitolul 19

Era Maxim. nu-l vedeam, dar îi auzeam glasul. Din goană îl striga pe Frith. L-am auzit pe Frith răspunzând din hol și ieșind pe terasă. Siluetele lor se desprindeau nelămurit în ceaţă.

— Se împotmoleşte un vas, spuse Maxim. L-am văzut de pe promontoriu, îndreptându-se spre golf și luând-o drept spre stânci. N-o să-l putem dezpotmoli cu fluxul ăsta. O fi luat golful drept portul Kerrith. Jos, ceaţa-i ca un zid. Spune în casă să ţină pregătită o masă și vin, dacă echipajul va avea nevoie de ceva. Și telefonează domnului Crawley, la birou, ca să-l informezi de ce se întâmplă. Mă întorc acolo să văd dacă pot să fac ceva. Vrei să-mi trimiţi ţigări?

Doamna Danvers plecă de la fereastră. Faţa ei lipsită de orice expresie era iar masca rece și palidă pe care o cunoșteam.

— Ar fi mai bine să coborâm, zise ea. Frith o să mă caute. Domnul de Winter o să aducă poate oameni acasă, cum a spus. Fereşte-ţi mâinile, închid fereastra.

Mă dădui înapoi spre odaie, buimăcită, îndobitocită, îndoindu-mă de realitatea mea și a ei. Am privit-o închizând obloanele și fereastra și trăgând perdelele.

— Noroc că marea-i liniștită, spuse ea. Altfel n-ar mai fi scăpat probabil. Dar pe vremea asta nu-i primejdie. Numai proprietarul își va pierde vasul dacă s-a lovit de stânci, așa cum a spus domnul de Winter.

Privi în jurul ei ca să se asigure că totul era în ordine. Netezi cuvertura de pe patul mare, apoi deschise uşa și se dădu deoparte ca să mă lase să trec.

— O să spun la bucătărie să se pregătească o masă rece în sufragerie, zise ea. Așa o să poți dejuna când o să vrei. S-ar putea ca domnul de Winter să nu vrea să se repeadă îndărăt la ora unu, dacă mai e ocupat cu vasul.

M-am uitat la ea cu o privire inexpresivă și pe urmă am ieşit pe uşa deschisă, ţeapănă ca un manechin.

— Când îl vezi pe domnul de Winter, doamnă, vrei să-i spui să nu-şi facă nicio grijă, dacă vrea să aducă oamenii de pe vapor? La orice oră, vor găsi o masă caldă pregătită pentru ei.

— Da, i-am spus. Da, doamnă Danvers.

Ea se îndepărtă pe coridor spre scara de serviciu, siluetă subțire îmbrăcată în negru, măturând pământul cu fusta ei de modă veche. Apoi dispăru după colţul coridorului.

Am mers încet pe coridor până la uşa de lângă arcadă, cu mintea încă înceţoşată și greoaie, de parcă abia m-aş fi trezit dintr-un somn lung. Am păşit mai departe, în neştire, coborând treptele fără niciun ţel. Frith, care se îndrepta spre sufragerie, mă văzu și mă așteptă la piciorul scării, până intrai în hol.

— Domnul de Winter a trecut acum o clipă, doamnă, îmi spuse el. Şi-a luat ţigări și s-a înapoiat la plajă. Se pare că a eşuat un vapor…

— Da, zisei eu.

— Aţi auzit rachetele, doamnă? mă întrebă Frith.

— Da, le-am auzit.

— Eram la bucătărie cu Robert, când s-au auzit semnalele și mai întâi am crezut că un grădinar a azvârlit în aer o rachetă rămasă de la focul de artificii. I-am spus lui Robert:

„Ce idee pe un timp ca ăsta! Ar fi făcut mai bine dacă ar fi păstrat-o ca să-i fi distrat pe copii într-o sâmbătă seară!” Apoi s-a auzit al doilea semnal, apoi al treilea. „Nu-i foc de artificii, a spus Robert, e un vas în primejdie”. „Mi se pare că ai dreptate”, i-am răspuns, și pe când intram în hol, domnul de Winter m-a strigat pe terasă.

— Da, spusei eu.

— Ei, ce vreţi, nu prea ai de ce să te miri pe ceaţa asta, doamnă. Asta i-am spus lui Robert chiar adineauri. E greu să te orientezi pe şosea, cu atât mai mult pe apă… Dacă doamna vrea să dea de domnul, poate să-l ajungă, căci a plecat abia de două minute, tăind pajiştea, spuse Frith.

— Mulţumesc, Frith.

Am ieşit pe terasă. Vedeam copacii recăpătându-şi forma în spatele pajiștilor. Ceaţa se risipea, se ridica în nouraşi pe cer. Se răsucea în jurul capului meu, ca niște ghirlande de fum. Ridicai ochii spre ferestre. Erau închise, cu obloanele trase. Arătau ca și cum nu se vor mai deschide niciodată.

Cu cinci minute înainte mă aflasem la fereastra cea mare din mijloc. Cât de înaltă părea deasupra capului meu, înaltă și depărtată! Pavajul era tare sub picioarele mele. Îl privii, apoi ridicai din nou ochii spre fereastră și făcând asta, îmi dădui seama că mi se învârteşte capul și mi-e tare cald. Un firişor de sudoare îmi curgea pe față. Pete negre îmi jucau înaintea ochilor. Mă înapoiai în hol și mă aşezai pe un scaun. Mâinile îmi erau umede. Stătui nemişcată, ţinându-mi genunchii cu mâinile.

— Frith, strigai eu, Frith, eşti în sufragerie?

— Da, doamnă.

El ieşi îndată și se apropie de mine.

— Ascultă Frith, e stupid, dar aş vrea puțin brandy.

— Îndată, doamnă.

Îmi ţineam mai departe genunchii cu braţele și stăteam