— Nu vreau să știu, zisei eu, nu vreau!

— Și pe urmă spui că l-ai făcut fericit în luna de miere, zise ea, l-ai făcut fericit dumneata, o tânără fată neştiutoare, destul de tânără ca să-i fii fiică? Ce ştii dumneata despre viaţă? Ce ştii despre bărbaţi? Vii aici și crezi că poți lua locul doamnei de Winter. Dumneata! Să iei locul doamnei mele! Cum, păi până și servitorii au râs de dumneata, când ai venit la Manderley. Până și rândăşoaica de la bucătărie, pe care ai întâlnit-o pe coridorul din spatele casei în prima dimineaţă petrecută aici. Mă întreb la ce s-a gândit domnul de Winter când s-a înapoiat aici, la Manderley, după ce s-a terminat preţioasa lui lună de miere. Mă întreb ce-a gândit când te-a văzut pentru întâia oară stând la masa din sufragerie.

— Mai bine ai înceta cu asta, doamnă Danvers, am spus.

Ai face mai bine să te duci în odaia dumitale.

— Să mă duc în odaia mea, repetă ea, imitându-mă, să mă duc în odaia mea. Stăpâna casei socoteşte că aş face mai bine să mă duc în odaia mea. Și după asta? O să alergi să-i spui domnului de Winter: „Doamna Danvers n-a fost drăguţă cu mine, doamna Danvers a fost necuviincioasă”. O să alergi să-i povesteşti, ca în ziua când a venit domnul Jack să mă vadă.

— Nu i-am povestit niciodată, zisei eu.

— Minţi, izbucni dânsa. Cine ar fi putut să i-o spună, dacă nu dumneata? Nu era nimeni aici. Frith și Robert plecaseră și niciun alt servitor nu știa. În ziua aceea am hotărât să-ți dau o lecţie, și lui de asemeni. Să sufere, asta mi-am spus. Ce mă interesează? Ce mă interesează dacă suferă? De ce n-aș avea dreptul să-l văd pe domnul Jack la Manderley? E singura legătură ce-mi mai rămâne cu doamna de Winter.

„Nu vreau să vină aici, zicea el. Te înştiinţez că e pentru ultima dată!” În orice caz nu şi-a uitat gelozia!

Mă revedeam pitită în galerie, când s-a deschis uşa bibliotecii. Îmi aminteam glasul lui Maxim, înfuriat, rostind cuvintele pe care le repetase doamna Danvers. Gelos, Maxim gelos…

— Era gelos pe ea când trăia și e gelos și acum, când e moartă, zise doamna Danvers. Ca și altă dată îi interzice domnului Jack să vină aici. Asta dovedeşte că n-a uitat-o, nu crezi? Fireşte că era gelos. Și eu. Și toți cei care o cunoşteau. Ea își bătea joc de asta. „Am să trăiesc, după bunul meu plac, Danny, zicea ea, și lumea întreagă n-o să mă oprească”. Bărbaţii numai ce-o priveau și înnebuneau. Am văzut aici bărbaţi pe care i-a întâlnit la Londra și pe care îi aducea pentru weekend-uri. Îi aducea să se scalde, aruncându-se de pe iaht, făcea picnicuri, seara, în căsuţa din golf. Desigur că-i făceau curte, cine nu i-ar fi făcut? Râdea, îmi povestea când se întorcea ce-au spus și ce-au făcut. Nu dădea nicio importanţă acestor lucruri, era un joc pentru ea, un joc. Cine n-ar fi fost gelos? Eram toți geloşi, toți nebuni după ea, domnul de Winter, domnul Jack, domnul Crawley, toți acei care o cunoşteau, toți acei care veneau la Manderley.

— Nu vreau să știu, spusei eu. Nu vreau să știu.

Doamna Danvers veni lângă mine, își apropie fața de a mea.

— E în zadar, nu-i așa? zise ea. Niciodată n-ai să-i iei locul. E încă stăpână aici, chiar dacă e moartă. Ea este adevărata doamnă de Winter, nu dumneata. Dumneata eşti umbra și fantoma. Dumneata eşti uitată și nedorită și împinsă la o parte. Ei, de ce nu laşi Manderley-ul pe seama ei? De ce nu pleci?

Mi-am abătut privirea de la ea, uitându-mă pe fereastră și în suflet mi se trezea vechea spaimă și oroare. Mă luă de braţ și mi-l strânse ca într-o menghină.

— De ce nu pleci? repetă. Niciunul din noi nu te vrea. El nu te vrea, niciodată nu te-a vrut. Nu o poate uita. Vrea să fie iarăși singur, în casă, cu ea. Dumneata s-ar cuveni să zaci acolo, întinsă în cripta din biserică, nu ea. Dumneata s-ar cuveni să fii moartă, nu ea.

Mă împinse spre fereastra deschisă. Vedeam terasa dedesubtul meu, nedesluşită și cenuşie în ceaţa alburie.

— Priveşte, zise ea. E ușor, nu-i așa? De ce nu sari? N-o să-ți pricinuiască nicio durere. E un mijloc rapid și bun. Nu e ca și când te-ai îneca. De ce nu încerci?

Ceaţa umplea fereastra deschisă, alburie și umedă, mi se lipea de ochi și de gene. Mă ţineam cu amândouă mâinile de pervazul ferestrei.

— Nu te teme, zise doamna Danvers, n-o să te împing. O să sari singură. La ce bun să rămâi la Manderley? Nu eşti fericită. Domnul de Winter nu te iubeşte. Ce ai de la viaţă? De ce să nu sari și s-o termini? N-o să fii mai nenorocită după asta.

Vedeam hârdaiele de flori de pe terasă și albastrul compact al ortensiilor. Lespezile erau cenușii și netede. Nu erau neegale, nici zgrunţuroase. Ceaţa le făcea să pară atât de depărtate. Dar ele nu erau atât de departe, fereastra nu era atât de înaltă.

— Haide, şopti doamna Danvers, de ce nu sari? De ce nu încerci?

Ceaţa se îngroşase, nu mai vedeam terasa. Nu mai desluşeam lăzile de flori, nici lespezile netede. Nu mai era nimic împrejur decât ceaţa aceea alburie, umedă și rece, care mirosea a alge de mare. Singura realitate era pervazul ferestrei sub mâinile mele și încleştarea doamnei Danvers pe brațul meu stâng. Dacă aş fi sărit, n-aș fi văzut cum bolovanii se înălţau să mă întâmpine, ceaţa mi i-ar fi ascuns. Durerea ar fi fost ascuţită și bruscă, cum spunea ea. Căderea mi-ar fi frânt gâtul. Nu ar fi fost o senzaţie lentă, ca înecul. S-ar fi sfârșit repede. Și Maxim nu mă iubea. Maxim voia să fie iarăși singur cu Rebecca.

— Haide, şopti doamna Danvers, haide, nu-ţi fie teamă.

Închisei ochii. Ameţisem privind în jos, pe terasă, și degetele mă