trecut prin minte așa ceva. Ai făcut-o pentru că voiai să-i faci rău domnului de Winter, să-l faci să sufere. N-a suferit îndeajuns fără să mai pui la cale farsa aceea josnică? Crezi că durerea și supărarea lui o s-o readucă pe doamna de Winter?

Ea își eliberă brațul, un val de furie îi însufleţi chipul galben.

— De ce m-aş sinchisi de durerea lui, el nu s-a sinchisit niciodată de a mea. Crezi că asta e viaţă pentru mine să te văd stând în locul ei, mergând pe urmele ei, atingându-i lucrurile? Ce crezi că au însemnat pentru mine toate lucrurile acelea, ştiind că scrii la biroul ei, în salonaş, că foloseşti chiar tocul întrebuinţat de ea, că vorbești la telefonul interior de unde obişnuia să stea de vorbă cu mine în fiecare dimineaţă dată de Dumnezeu, încă de când a venit prima oară la Manderley? Și să-l aud pe Frith și pe Robert și pe ceilalţi că îţi spun „doamnă de Winter?” „Doamna de Winter a ieşit să se plimbe”, „Doamna de Winter a cerut mașina pentru ora trei”. „Doamna de Winter nu va fi acasă până la ora cinci”. Pe când doamna mea, cu zâmbetul și chipul ei frumos și statura-i frumoasă, adevărata doamnă de Winter, zace rece, uitată, în cripta bisericii. Dacă el suferă, n-are decât ce merită, pentru că s-a însurat cu o tânără ca dumneata, înainte de a trece zece luni. Ei bine, acum plăteşte! I-am văzut chipul, i-am văzut ochii. Şi-a făurit singur iadul și nu poate învinovăţi pe nimeni. Ştie că ea îl vede, știe că vine noaptea şi-l priveşte. Nu vine binevoitoare, oh, acesta nu era felul de a fi al doamnei mele. Nu era o femeie ca să înghită astfel de jigniri în tăcere. „O să-i văd în iad, Danny, o să spună ea. Să-i văd mai întâi în iad”.

„Prea bine, draga mea, am să-i spun, nimeni n-o să-ți impună ce să faci. Te-ai născut pe lumea asta ca să te bucuri cât poți de viaţă”. Și chiar așa se purta, nu-i păsa, nu se temea de nimic. Doamna de Winter a mea avea curajul și îndrăzneala unui bărbat. I-am spus adesea că ar fi trebuit să fie bărbat. Eu am crescut-o când era mică. Ştiai asta, nu-i așa?

— Nu, zisei eu, nu, doamnă Danvers, și la ce bun toate astea? Nu vreau să aud mai mult. Nu vreau să știu. N-am și eu sentimente la fel ca dumneata? Nu poți înţelege ce înseamnă asta pentru mine, s-o aud pomenită mereu, să stau aici și să ascult cum îmi povesteşti despre ea…

Dar ea nu m-ascultă, continuă să bată câmpii ca o nebună, degetele ei lungi mototolind stofa neagră a fustei.

— Ce drăguţă era pe atunci, zise ea. Era frumoasă ca o icoană, bărbații întorceau capul după ea și n-avea nici doisprezece ani. Drăcoaica vedea bine asta și-mi făcea semn cu ochiul. „O să fiu foarte frumoasă, nu-i așa, Danny?” întrebă ea. „O să ne ocupăm de treaba asta, iubirea mea, o să ne ocupăm”, i-am spus. Ştia tot atât de multe lucruri ca un om mare. Era în stare să intre în vorbă cu bărbaţi și femei, purtând o conversaţie la fel de isteaţă și plină de haz ca și o fată de optsprezece ani. Îl ducea de nas pe tată-său și ar fi fost la fel și cu maică-sa, dacă ar fi trăit. Și nimeni n-avea atâta îndrăzneală ca ea. Când a împlinit paisprezece ani, mâna o trăsură cu patru cai și vărul ei, domnul Jack, pe scaunul de alături, încerca să-i ia hăţurile. S-au bătut vreo trei minute ca pisica cu câinele, în timp ce caii luaseră vânt. Dar doamna mea a învins până în cele din urmă. A pocnit din bici pe deasupra lui și el şi-a plecat capul, înjurând și râzând. Ah, ea și domnul Jack, alcătuiau într-adevăr o pereche. L-au silit să intre în marină, dar el n-a putut suferi disciplina și nu-l osândesc. Era prea mândru ca să asculte, era ca doamna mea.

Eu o priveam fascinată și plină de groază. Avea pe buze un ciudat zâmbet extatic, care o îmbătrânea și mai mult şi-i însufleţea capul de mort.

— Nimeni n-a avut ultimul cuvânt cu ea, urmă dânsa. Făcea ce-i plăcea, trăia după pofta inimii. Și era voinică întocmai ca un pui de leu. Mi-o amintesc la şaisprezece ani, călărind un cal al tatălui ei, un cal mare, nărăvaş, prea înfocat, după cum spunea rândaşul. Dar el n-a trântit-o din şa. O revăd cu părul în vânt, cravaşând calul până la sânge și înfigându-i pintenii în coaste. Și când a coborât, calul tremura, acoperit de spumă și de sânge. „Asta o să-l înveţe minte, nu-i așa?”, zise ea și se duse să se spele pe mâini, foarte calmă. Și așa s-a purtat în viaţă când s-a făcut mare. O vedeam. Eram cu ea. Nu se sinchisea de nimeni. Și la sfârșit a fost învinsă. Dar nu de un bărbat, nu de o femeie. Marea a reuşit s-o doboare. Marea a fost mai tare decât ea. Marea i-a venit de hac.

Ea se opri, gura i se mișca ciudat și i se lăsa în jos la colţuri. Începu să plângă zgomotos, gâfâind, cu gura deschisă și ochi uscaţi.

— Doamnă Danvers, zisei eu, doamnă Danvers.

Stam înaintea ei, neştiind ce să fac. Nu mai trebuia s-o înfrunt. Nu mă mai înspăimânta. Dar vederea acestei femei hohotind, cu ochii uscaţi, mă făcea să mă înfior, mă îmbolnăvea. „Doamnă Danvers, zisei eu, nu ţi-e bine, ar trebui să te culci. De ce nu te odihneşti în odaia dumitale? De ce nu te duci să te culci?”

Ea mă privi cu sălbăticie.

— Nu poți să mă laşi în pace? spuse ea. Ce te interesează că-mi dezvălui durerea? Nu mi-e ruşine, eu nu mă încui ca să plâng. Eu nu măsor odaia în lung și în larg, ca domnul de Winter, îndărătul uşii încuiate.

— Ce vrei să spui? Domnul de Winter nu face asta.

— A făcut-o după moartea ei. Umbla de colo până colo prin bibliotecă.