— Nu face nimic, doamnă, replică el. Cred că toată lumea s-a distrat bine și din toată inima și ăsta e principalul, nu-i așa?

— Da, așa presupun, am zis.

Își aruncă privirea peste pajiști, către luminişul din pădure, unde valea se înclina spre mare. Copacii întunecați se iveau în depărtare, cu siluete subţiri și nedesluşite.

— Se lasă o ceaţă foarte deasă, comentă el.

— Da, am spus.

— Noroc că n-a fost așa noaptea trecută, urmă grădinarul.

— Da, i-am spus.

Aşteptă o clipă și apoi duse mâna la şapcă și se depărtă, hurducându-şi roaba. Străbătui pajiștile până la marginea pădurii. Ceaţa se adunase pe copaci și şiroia pe capul meu descoperit ca o ploaie măruntă. Jasper mă urma, trist, cu coada între picioare, cu limba trandafirie scoasă afară. Zgomotul mării răzbătea până la mine, înălţându-se înăbuşit și încet din golfuri, de cealaltă parte a pădurii. Ceaţa alburie mă înconjura, se urca spre casă cu un iz de sare udă și de alge. Pusei mâna pe blana lui Jasper. Era udă. Când m-am uitat spre casă nu mai desluşeam coşurile, nici conturul zidurilor; nu zăream decât vag casă, ferestrele aripii despre apus și lăzile de flori de pe terasă. Oblonul odăii din aripa de apus era deschis și la fereastră era cineva care privea pajiștile. Era în umbră și într-o clipă de spaimă am crezut că-i Maxim. Apoi se mişcă, văzui un braţ întins care voia să închidă oblonul și am ştiut că doamna Danvers era acolo. Mă observase pe când stăteam nemişcată la marginea pădurii, scăldată în ceaţa alburie. Mă văzuse coborând încet de pe terasă spre pajişte. Putuse auzi convorbirea mea cu Frank prin firul telefonic care lega salonaşul cu odaia ei. Aflase deci că Maxim nu-şi petrecuse noaptea cu mine. Poate îmi auzise glasul, ştiuse că am plâns. Ştia cum îmi jucasem rolul în timpul ceasurilor lungi, în picioare, în rochia albastră, lângă Maxim, care nu mă privise, care nu-mi vorbise. Ştia, deoarece ea dorise aceasta. Era victoria ei și victoria Rebeccăi.

Mi-o aminteam cum o văzusem cu o seară în ajun, spionându-mă prin uşa deschisă a aripii dinspre apus, cu zâmbetul acela diabolic pe fața ei albă și zbârcită și-mi spuneam că-i o femeie vie ca și mine, respira, era făcută din carne și sânge. Nu murise ca Rebecca. Puteam să-i vorbesc ei, dacă nu-i puteam vorbi Rebeccăi.

Străbătui pajiștile, cuprinsă de o dorinţă neaşteptată de a reintra în casă. Străbătui holul și urcai scara cea mare. Am cotit pe coridor, la ieşirea din galerie, am trecut pe uşa aripii de apus și am luat-o pe coridorul întunecat și tăcut, până la odaia Rebeccăi. Am apăsat clanţa uşii și am intrat.

Doamna Danvers era lângă fereastră, oblonul era deschis…

— Doamna Danvers, zisei eu, doamnă Danvers.

Ea se întoarse și văzui că ochii îi erau roşii și umflaţi de lacrimi ca și ai mei și că pe chipul ei alb erau umbre adânci.

— Ce este? întrebă ea, cu glasul răguşit de plâns ca și al meu.

Nu mă aşteptam s-o găsesc așa. Mi-o închipuiam zâmbitoare, ca în ajun, crudă, perfidă. Nu mai era deloc așa; era o femeie bătrână, tristă și bolnavă.

Şovăii, cu mâna pe mâner și nu știam ce să spun, nici ce să fac.

Ea mă privea mereu cu ochii ei roşii și umflaţi, și nu găseam ce să-i răspund.

— Am pus meniul pe birou, ca de obicei, zise ea. Doriţi vreo modificare?

Cuvintele ei mă îmbărbătară. Mă dezlipii de lângă uşă și înaintai în mijlocul odăii.

— Doamnă Danvers, zisei eu. N-am venit să-ți vorbesc de meniu. Ştii bine, nu-i așa?

Ea nu răspunse. Mâna ei stângă se deschise și se închise.

— Ai reuşit ceea ce doreai, nu-i așa? zisei eu. Ai vrut să se întâmple aceasta, nu-i așa? Acum eşti mulţumită, eşti fericită?

Ea întoarse capul și privi spre fereastră, cum făcea în clipa când intrasem în cameră.

— De ce ai venit aici? zise ea. N-aveam nevoie de dumneata la Manderley. Ne simțeam foarte bine, înainte de venirea dumitale. De ce n-ai rămas acolo, în Franţa?

— Se pare că uiţi că-l iubesc pe domnul de Winter, spusei eu.

— Dacă l-ai fi iubit, n-ar fi trebuit să te măriţi niciodată cu el, zise ea.

Nu știam ce să spun. Situaţia era nesăbuită, ireală. Vorbea mai departe în felul acela înăbuşit, stins, cu capul întors în altă direcţie.

— Credeam că te urăsc, dar acum nu te mai duşmănesc, spuse ea, pare să se fi stins de la sine toată pornirea mea.

— De ce să mă urăşti? am întrebat-o. Ce ţi-am făcut ca să mă urăşti?

— Ai încercat să iei locul doamnei de Winter, zise ea.

Tot nu se uita la mine. Stătea acolo mohorâtă, cu capul întors.

— N-am schimbat nimic la Manderley, spusei eu. N-am dat dispoziţii, te-am lăsat să faci ce vrei. Ţi-aş fi fost prietenă, dacă ai fi vrut, dar ai luat de la început atitudine împotriva mea. Am văzut-o pe chipul dumitale în clipa în care ţi-am strâns mâna.

Ea nu-mi răspunse, mâna ei se deschidea și se închidea mereu strângându-şi fusta.

— Sunt mulți oameni care se căsătoresc de două ori, și bărbaţi și femei, răspunsei. În fiecare zi, se fac mii de căsătorii. S-ar spune că am comis o crimă căsătorindu-mă cu domnul de Winter, un sacrilegiu împotriva moartei. Oare n-aveam dreptul să fim fericiţi ca oricare?

— Domnul de Winter nu-i fericit, zise ea, privindu-mă. Primul imbecil și-ar da seama de asta. N-ai decât să te uiţi în ochii lui. E într-una chinuit ca-n iad și aşa-i mereu, de când a murit ea.

— Nu-i adevărat, spusei eu. Nu-i adevărat. Era fericit când eram amândoi în Franţa, era mai tânăr, mult mai tânăr și râdea, era fericit.

— Ei și? E bărbat doar! replică ea. O călătorie de nuntă e totdeauna plăcută pentru un bărbat. Domnul de Winter n-a împlinit încă patruzeci și şase de ani.

Ea avu un râs batjocoritor și ridică din umeri.

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbești astfel, cum îndrăzneşti? zisei eu.

Nu mă mai temeam de ea. Mă apropiai şi-i scuturai brațul.

— Dumneata m-ai făcut să îmbrac costumul acela aseară, zisei eu. Fără dumneata nu mi-ar fi