Era un mod ciudat de a intra în materie. Nu spunea „bună ziua”, nici „ai dormit bine?” De ce întreba ce s-a întâmplat”?

— Frank, eu sunt, zisei. Unde-i Maxim?

— Nu știu, nu l-am văzut. Azi dimineaţă n-a fost pe aici.

— N-a fost la birou?

— Nu.

— A, bine, n-are nicio importanţă.

— L-ai văzut la micul dejun?

— Nu, nu eram sculată.

— Cum a dormit?

Şovăiam. Frank era singura fiinţă căreia voiam să mă destăinuiesc.

— Nu s-a culcat astă-noapte.

Urmă o tăcere la capătul celălalt, ca și când Frank se gândea adânc, înainte de ai răspunde.

— A, pricep, și apoi după un minut: Mă temeam să nu se întâmple ceva…

— Frank, am rostit eu cu disperare, ce-a spus azi-noapte, după ce-a plecat toată lumea? Ce-aţi făcut cu toţii?

— Am mâncat câte un sandviş, împreună cu Giles și doamna Lacy, spuse Frank. Maxim n-a venit. A găsit el o scuză și s-a dus în bibliotecă. M-am întors acasă aproape imediat. Poate doamna Lacy o să-ți spună mai mult.

— A plecat, am zis, s-au dus imediat după micul dejun.

Mi-a trimis un bileţel. Scrie că nu l-a văzut pe Maxim.

— A, spuse Frank.

Nu mi-a plăcut exclamaţia. Nu mi-a plăcut felul cum o spusese. Era tăioasă, încărcată de prevestiri.

— Unde crezi că s-a dus? îl întrebai.

— Nu știu, spuse Frank. Poate că doar să se plimbe.

Avea glasul doctorilor de la sanatorii, când părinţii bolnavului vin să se intereseze despre el.

— Frank, trebuie să-l văd, zisei. Trebuie să-l lămuresc în legătură cu cele petrecute aseară.

Frank nu răspunse. Îmi închipuiam fața lui neliniştită, zbârciturile de pe fruntea lui.

— Maxim crede că am făcut-o într-adins, zisei cu un glas care se frângea cu tot efortul meu, pe când lacrimile, care mă orbiseră în ajun fără să le pot vărsa, mă podidiseră acum cu o întârziere de şaisprezece ceasuri. Maxim crede că-i o farsă, una josnică, o farsă groaznică.

— Ba nu, zise Frank, ba nu.

— Ba da, ţi-o spun. Nu i-ai văzut ochii, ca mine. N-ai stat toată seara alături, de el ca mine ca să-l observi. Nu mi-a vorbit, Frank. Nu m-a privit niciodată măcar. Am stat unul lângă altul toată noaptea fără să scoată o vorbă.

— Nu se putea, cu toți oamenii aceia care îl sâcâiau, răspunse Frank. Fireşte că am observat asta. Ca și când nu l-aș cunoaşte pe Maxim! Ascultă…

— Nu mi-e ciudă pe el, întrerupsei eu. Dacă crede că am făcut farsa aceea infamă și abjectă, are dreptul să-şi închipuie despre mine cele mai rele lucruri, are dreptul să nu-mi mai vorbească niciodată, să nu mai mă vadă niciodată.

— Nu vorbi așa, zise Frank. Nu ştii ce spui! Lasă-mă să viu sus să te văd. Cred că îţi pot explica.

Ce rost avea să vină Frank să mă vadă, să stăm amândoi în salonaş, Frank să mă liniştească, Frank să fie plin de tact, să fie gentil cu mine? În clipele acelea nu doream amabilitatea nimănui. Era prea târziu.

— Nu, am spus, nu, nu vreau să o luăm de la capăt și să discutăm iarăși și iarăși, despre faptul acela. S-a întâmplat, acum nu se mai poate schimba nimic. Oh, poate că orice rău e spre bine! Asta mă face să înţeleg ce ar fi trebuit să știu înainte, ce ar fi trebuit să-mi închipui măritându-mă cu Maxim.

— Ce vrei să spui? întrebă Frank.

Glasul lui era strident, bizar. Mă întrebam ce-l interesa că Maxim nu mă iubeşte. De ce voia să-mi ascundă asta?

— E vorba de el și de Rebecca, zisei. Și când i-am rostit numele, mi s-a părut ciudat și dezagreabil ca un cuvânt interzis; nu era o ușurare pentru mine, o plăcere de a-l spune, ci o ruşine arzătoare, ca mărturisirea unui păcat.

Frank nu răspunse numaidecât. Simţeam cum își trage răsuflarea la celălalt capăt al firului.

— Ce vrei să spui? întrebă el din nou, cu glas mai vioi și mai strident încă. Ce vrei să spui?

— Nu mă iubeşte, o iubeşte pe Rebecca, zisei. N-a uitat-o niciodată, se gândeşte mereu la ea, zi și noapte. Nu m-a iubit niciodată, Frank. Există mereu Rebecca, Rebecca, și iar Rebecca!

Îl auzii pe Frank scoţând un strigăt de protest, dar nu-mi păsa dacă-l scandalizez.

— Uite, acum ştii ce gândesc, spusei eu. Acum, înţelegi.

— Ascultă, spuse el. Trebuie să te văd. Trebuie, înţelegi. E de o importanţă vitală; nu-ţi pot vorbi la telefon. Alo, alo, doamnă de Winter! Doamnă de Winter!

Închisei telefonul și mă depărtai de birou. Nu voiam să-l văd pe Frank. Nu putea face nimic pentru mine. Nimeni nu putea face nimic decât eu însămi. Faţa mi-era roşie și umflată de lacrimi. Umblam prin salonaş muşcând colţul batistei, sfâşiindu-i tivul.

Eram foarte sigură că n-o să-l mai văd niciodată pe Maxim. Era o certitudine născută dintr-un instinct obscur. El plecase, ca să nu se mai întoarcă. Ştiam foarte bine că și Frank credea așa și nu voia să mi-o mărturisească la telefon. Nu voia să mă sperie. Dacă l-aș chema din nou la birou în clipa aceasta, n-ar mai fi acolo. Funcţionarul mi-ar spune:

„Domnul Crawley a plecat chiar adineauri”. Şi-l vedeam pe Frank, fără pălărie, urcându-se în ponositul lui „Morris”, ca să fugă să-l caute pe Maxim.

Mă dusei la fereastră și privii micul luminiş, unde faunul cânta din fluier. Rododendronii se ofiliseră. N-o să mai înflorească decât peste un an. Tufişurile mari păreau întunecate și despuiate, acum când nu mai aveau nicio culoare. O ceaţă se ridica dinspre mare și nu mai vedeam pădurea din spatele povârnişului. Era foarte cald, înăbuşitor. Mi-i închipuiam pe oaspeţii din ajun spunându-și unii altora: „Noroc că n-a fost ceaţă ieri; focul de artificii n-ar fi fost izbutit”. Trecui în salonul cel mare și de acolo, pe terasă. Soarele dispăruse îndărătul unui zid de ceaţă. S-ar fi spus că o filoxeră se abătuse asupra Manderley-ului, lipsindu-l de cerul și lumina zilei. Unul dintre grădinari trecu pe lângă mine cu o roabă plină de bucăţele de hârtie, resturi și coji de fructe lăsate pe pajiști, de invitaţi, noaptea trecută.

— Bună dimineața, i-am spus.

— Bună dimineața, doamnă.

— Mi-e teamă că balul de astă-noapte v-a dat mult