și eu cum mă chinuia ea; privea de sus, din galerie, cum spusese doamna Danvers, și sta lângă mine când îmi făceam corespondenţa la biroul ei. Mantaua de ploaie pe care o purtasem, batista de care mă slujisem erau ale ei. Poate că m-a văzut când le-am luat. Jasper fusese câinele ei și fugea acum după mine. Trandafirii erau ai ei și eu îi culegeam. Se temea și ea de mine și mă ura, cum o uram eu? Dorea ca Maxim să fie din nou singur în casă? Aș fi putut lupta împotriva unei fiinţe vii, nu împotriva unei moarte. Dacă ar fi existat la Londra o femeie pe care Maxim s-o fi iubit, cineva căreia să-i fi scris, pe care s-o fi vizitat, cu care să fi mâncat și să se fi culcat, aş fi putut să lupt cu ea. Terenul ar fi fost egal între ea și mine. Nu m-aş fi temut. Furia, gelozia sunt lucruri pe care le poți birui. Într-o zi, femeia aceea ar îmbătrâni sau s-ar plictisi, sau s-ar schimba și Maxim n-ar mai iubi-o. Dar Rebecca n-o să îmbătrânească niciodată. Rebecca o să fie totdeauna aceeaşi. Și cu ea nu puteam lupta. Era prea puternică pentru mine.

M-am dat jos din pat și am tras perdelele. Soarele a năvălit în odaie. Grădinarii înlăturaseră dezordinea din grădina de trandafiri. Mă întrebam dacă lumea vorbea despre bal, așa cum se comentează a doua zi după o petrecere.

„Socoteşti că a fost tot atât de izbutit ca recepţiile lor de altă dată?”

„Oh, da!”

„Orchestra cânta cam încet, după părerea mea”.

„Masa era foarte bună”.

„Focurile de artificii au fost destul de reuşite”.

„Bea Lacy începe să îmbătrânească”.

„Ce vrei, în costumul acela…”

„Mi s-a părut că el arată foarte prost”.

„Ca totdeauna”.

„Cum ți se pare tânăra soţie?”

„Ştearsă. Mai curând plictisitoare”.

„Mă-ntreb dacă-i o căsătorie izbutită… Da, mă întreb”.

Atunci îmi dădui seama că o scrisoare era strecurată sub uşă. Mă dusei s-o iau. Recunoscui scrisul hotărât al Beatricei. O scrisese după-masă cu creionul:

„Am bătut în zadar la uşa ta și am înțeles că-mi urmezi sfatul și că te odihneşti după oboseala nopţii. Giles e grăbit să se înapoieze, căci ni s-a telefonat de acasă că trebuie să înlocuiască azi pe cineva într-un meci de crichet, care începe la două. Numai Dumnezeu știe cum o să joace după atâta şampanie băută astă-noapte. Îmi sunt picioarele cam moi, dar am dormit ca un buştean. Frith mi-a spus că Maxim a coborât dimineaţă să-şi ia micul dejun și că n-a mai fost revăzut! Te rog să-i transmiţi complimente din partea noastră; mulţumirile noastre pentru serata la care am petrecut într-adevăr, bine. Nu te mai gândi la costum. (Asta era subliniat). Cu drag, Bea”. Și în post-scriptum: „Trebuie să veniţi în curând amândoi la noi”.

Ea scrisese în grabă; nouă jumătate, la începutul scrisorii și era aproape unsprezece și jumătate. Plecaseră de două ceasuri. Acum or fi ajuns acasă. Mi-o închipuiam pe Beatrice, după ce şi-a desfăcut valiza, ieșind în grădina ei și reluându-şi treburile obişnuite, iar pe Giles pregătindu-se pentru meciul lui, înnoind legăturile la crosă. După-amiază, Beatrice o să se îmbrace într-o rochie uşoară și o să-şi pună o pălărie mare și o să-l privească pe Giles cum joacă crichet. Apoi o să ia ceaiul sub o umbrelă, lui Giles o să-i fie foarte cald și fața lui o să fie foarte roşie, iar Beatrice o să vorbească și o să râdă cu prietenii ei. „Da, am fost la balul de la Manderley. A fost foarte plăcut. Mă întreb cum a mai fost Giles în stare să joace”. Zâmbindu-i lui Giles, mângâindu-l pe spate. Erau amândoi între două vârste și lipsiţi de romantism. Erau căsătoriţi de douăzeci de ani și aveau un băiat mare, care trebuia să intre la Oxford. Erau foarte fericiţi. Căsătoria lor era reuşită. Nu eşuase ca a mea, după trei luni.

Nu puteam să zăbovesc mai mult în dormitorul meu. Trebuia să se deretice. Poate că totuşi Clarise nu observase patul neatins al lui Maxim… L-am mototolit, ca să creadă că a dormit în el. Nu voiam să afle servitoarele, dacă nu le spusese cumva Clarise.

Făcui o baie, mă îmbrăcai și coborâi. Ringul de dans și florile fuseseră scoase. Pupitrele muzicanţilor nu mai erau în galerie. Probabil că muzicanţii luaseră un tren de dimineaţă. Grădinarii măturau de pe pajişte resturile focului de artificii. În curând n-o să mai fie nicio urmă a balului costumat de la Manderley. Cât de lungi păruseră pregătirile și cât de repede se făcuse curăţenia!

Mi-am amintit de doamna în roz, stând în picioare lângă uşa din salonul cel mare, cu farfuria în mână și mi s-a părut că am visat toate astea sau s-a întâmplat de mult de tot. Robert lustruia masa din sufragerie. Era iarăși în starea lui normală, anost, plicticos, nu fiinţa efervescentă, aţâţată, din ultimele săptămâni.

— Bună ziua, Robert, zisei eu.

— Bună ziua, doamnă.

— L-ai văzut pe domnul de Winter?

— A plecat numaidecât după micul dejun, doamnă, înainte ca să fi coborât maiorul și doamna Lacy. De atunci nu s-a mai întors.

— Nu ştii unde s-a dus?

— Nu, doamnă, n-aș putea spune.

Am făcut câțiva paşi, la întâmplare, întorcându-mă prin hol. Am străbătut din nou holul și am intrat în salonaş. Jasper s-a repezit la mine și mi-a lins mâinile, cuprins de o încântare frenetică, de parcă aş fi fost plecată multă vreme. Petrecuse seara pe patul Clarisei și nu-l văzusem de la ceaiul de seară. Poate că orele să scurseseră și pentru el la fel de încet ca și pentru mine.

Am ridicat receptorul telefonului și am cerut biroul moşiei. Poate că Maxim era la Frank. Simţeam că trebuie să-i vorbesc, fie chiar și numai două clipe. Trebuia să-i explic că n-o făcusem intenţionat noaptea trecută. Trebuia să i-o spun, chiar dacă după asta ar fi trebuit să nu-i mai vorbesc niciodată. Funcţionarul îmi răspunse la telefon că Maxim nu era acolo.

— Domnul Crawley e aici, doamnă, adăugă dânsul. Vreţi să-i vorbiţi?

Voiam tocmai să renunţ, dar el nu-mi dădu răgaz și înainte de a închide, am auzit glasul lui Frank.

— Ce s-a