îndobitocită de somnul meu scurt și greu, privind peretele dinaintea mea. Patul gol al lui Maxim mă readuse la realitate, cu un şoc ciudat în inimă, și mă cuprinse din nou toată neliniştea din ajun. El nu se culcase. Pijamaua lui sta împăturită pe cearşaful neatins. Mă întrebam ce o fi crezut Clarise când a venit în odaia mea cu ceaiul. Observase? Se dusese să povestească și celorlalţi servitori iar ei vorbiseră despre asta în timp ce-şi luau gustarea de dimineaţă? Mă întrebam ce mă interesa asta și de ce gândul la servitorii care vorbeau la bucătărie îmi pricinuia o astfel de deznădejde. Poate că aveam un spirit îngust, o teamă convențională și josnică împotriva bârfelilor.

De aceea coborâsem cu o seară înainte în rochia albastră, în loc să rămân ascunsă în odaia mea. Fapta asta nu dovedea nimic frumos sau curajos; nu era decât o lamentabilă jertfă adusă convenţiilor. Nu coborâsem din iubire pentru Maxim, nici pentru Beatrice, nici din dragoste pentru Manderley. Coborâsem pentru că nu voiam ca oaspeţii să creadă că m-am certat cu Maxim. Nu voiam să se întoarcă acasă spunând: „Dar desigur că nu se înţeleg. Se pare că el nu-i deloc fericit”. Coborâsem pentru mine, pentru mica mea vanitate personală. Bând ceaiul rece, mă gândeam cu un sentiment obosit și amar de deznădejde, că aş accepta să trăiesc la un capăt al Manderley-ului și Maxim la celălalt, dacă lumea n-ar şti. Dacă n-ar mai fi simţit dragoste pentru mine, dacă nu m-ar mai fi sărutat niciodată, nu mi-ar mai fi vorbit decât strictul necesar, cred că aş fi putut îndura totul, dacă aş fi fost sigură că nimeni n-ar fi ştiut nimic, afară de noi doi. Dacă am fi izbutit ca servitorii să nu vorbească, să ne jucăm rolul în fața cunoştinţelor, înaintea Beatricei, apoi, când am fi fost singuri, să ne retragem fiecare în odaia noastră, ducând vieţi separate.

Îmi spuneam, stând în pat, privind peretele, soarele intrând pe fereastră și patul gol al lui Maxim, că nu există nimic mai ruşinos, mai înjositor, decât o căsătorie neizbutită. Neizbutită după trei luni, ca a mea. Căci nu-mi mai făceam iluzii, nu mai încercam să mă amăgesc. Noaptea trecută mi-o dovedise prea bine: căsătoria mea era un eşec. Tot ce oamenii puteau să spună, dacă ştiau, era adevărat. Nu ne înţelegeam. Nu eram tovarăşi. Nu eram potriviţi. Eram prea tânără pentru Maxim, prea lipsită de experienţă și ceea ce era și mai însemnat, nu eram din lumea lui. Faptul că-l iubeam cu o dragoste bolnăvicioasă, jignită, deznădăjduită, ca un copil sau ca un câine, nu schimba nimic din toate astea. Nu-i trebuia o astfel de dragoste. Avea nevoie de altceva, pe care eu nu i-l puteam dărui și pe care-l avusese altă dată. Mă gândeam la bucuria tinerească și nesăbuită, la mândria cu care mă măritasem, închipuindu-mi că-i aduceam fericirea lui Maxim, care cunoscuse o fericire cu mult mai mare înainte. Chiar doamna Van Hooper, cu părerile ei vulgare și ideile ei banale, înţelesese că făceam o greşeală. „Mă tem că o să-ți pară rău, îmi spusese ea. Cred că faci o mare greşeală”.

N-o ascultasem. Mi se părea aspră și rea. Dar avea dreptate. Avea deplină dreptate. Ultima ei observaţie, înainte de a-mi spune la revedere: „Nu-ţi închipui, cred, că-i îndrăgostit de dumneata? E singur, casa aceea mare, pustie, îi e nesuferită”, era singurul lucru raţional, singurul lucru adevărat pe care l-a spus vreodată în viaţa ei. Maxim nu era îndrăgostit de mine, nu mă iubise niciodată. Călătoria noastră de nuntă, în Italia, n-avusese nicio însemnătate pentru el, cum n-avusese nici viaţa noastră comună. Ceea ce crezusem că e dragoste pentru mine, nu era dragoste. Era bărbat, eu eram soţia lui, și eram tânără, iar el era singur, asta era tot. Nu-mi aparţinea deloc, aparţinea Rebeccăi. Ea se mai afla în odaia aceea din aripa de apus, așa cum spusese doamna Danvers, se mai afla în bibliotecă, în salonaş, în galeria de deasupra holului. Chiar și în antreiaş, unde-i atârna mantaua de ploaie. Și în grădină, și în pădure, și în căsuţa de piatră de pe plajă. Paşii ei răsunau pe coridor, parfumul ei stăruia pe scară. Servitorii făceau ce poruncea ea, felurile pe care le mâncam erau acelea care-i plăceau ei. Florile ei preferate umpleau odăile. Veşmintele sale erau în garderoburile din odaia ei, periile ei se aflau pe masă, pantofii sub fotoliu, halatul de noapte pe patul ei. Tot Rebecca era stăpâna Manderley-ului. Rebecca era tot doamna de Winter. N-aveam ce căuta aici. Mă rătăcisem ca o idioată pe un teren interzis. „Unde-i Rebecca? strigase bunica lui Maxim. O vreau pe Rebecca. Ce-ai făcut cu Rebecca?” Nu mă cunoştea. Nu-i păsa de mine. De ce i-ar fi păsat? Pentru ea eram o străină. Nu-i aparţineam lui Maxim sau domeniului Manderley. Și Beatrice, la prima noastră întâlnire, măsurându-mă de sus până jos, îmi spusese cu francheţe în față: „Ești atât de diferită de Rebecca”. Frank, rezervat, stingherit când vorbeam despre ea, detestând întrebările revărsate peste capul lui, chiar la fel cum le detestam eu însămi și apoi răspunzând la ultima, când ne apropiam de casă, cu glasul grav și liniștit: „Da, ea era cea mai frumoasă făptură pe care am întâlnit-o în viaţa mea”.

Rebecca, mereu Rebecca. De câte ori mă plimbam prin Manderley, oriunde mă aşezam, până și în gândurile și visele mele o întâlneam pe Rebecca. Acum îi cunoșteam chipul, picioarele lungi și zvelte, cu tălpile mici și înguste. Umerii ei erau mai laţi decât ai mei, mâinile erau pricepute, îndemânatece. Mâini care puteau conduce o ambarcaţiune, puteau ține în frâu un cal. Mâini care aranjau flori, făceau modele de corăbii și scriau: „Lui Max, de la Rebecca”, pe pagina de titlu a unei cărţi. Îi știam și fața, mică și ovală, cu pielea strălucitoare, albă, cu clădăraia ei de păr negru. Cunoşteam parfumul folosit de ea, puteam să-i ghicesc râsul, dacă l-aș fi auzit, îi știam zâmbetul; chiar dintr-o mie i-aş fi recunoscut vocea. N-o să scap niciodată de Rebecca.

Poate că o chinuiam