şterse cu buretele. Mandarinul stătea în poziţie de drepţi, cu mâinile de-a lungul vipuştei pantalonilor. Îmi amintesc că mă întrebam în mod vag dacă era în armată. Ce ciudat arăta, cu fața lui lungă ca un vătrai și mustăţile lui pleoştite ca de mandarin. Îmi amintesc ochii doamnei în roz. God save the King o surprinsese cu o farfurie de pateu de ficat în mână. O ţinea în fața ei, ţeapănă, ca și când ar fi făcut o chetă la biserică. De pe chipul ei pierise toată însufleţirea. În momentul când se stinse ultima notă a imnului naţional, ea se destinse și atacă pateul de ficat cu un fel de furie, vorbind pe deasupra umărului cu cavalerul ei. Cineva se apropie de mine și mă luă de mână.

— Nu uitaţi că cinaţi la noi în paisprezece, luna următoare.

— Adevărat?

M-am uitat la el cu indiferenţă.

— Da, o să vină și cumnata dumneavoastră!

— Oh, o să fie așa de plăcut…

— Opt și jumătate, în smoching. Atunci pe curând.

— Da, da, am înțeles.

Oamenii începeau să facă coadă ca să-şi ia rămas-bun. Maxim era la celălalt capăt al sălii. Îmi reluai zâmbetul ce se topise după Auld Lang Syne.

— De mult n-am mai fost la o serată atât de frumoasă.

— Asta mă bucură foarte mult.

— Mulţumesc nespus de mult pentru minunata serată.

— Sunt încântată.

— Vedeţi, am rămas până în ultima clipă.

— Da, vă mulţumesc.

Nu exista altă formulă în limba engleză? Am făcut o reverenţă și am zâmbit ca o păpuşă de ceară, căutându-l cu privirea, peste capetele mulţimii, pe Maxim. Era prins într-un ciorchine de oameni, lângă bibliotecă. Beatrice era și ea înconjurată, iar Giles condusese un pâlc de invitaţi rătăciţi până la masa din sufragerie la care se serveau mâncăruri reci. Frank ieşise afară pe aleea automobilelor, îngrijindu-se ca lumea să-şi găsească maşinile. Eram înghesuită de străini.

„La revedere” și „Mulţumesc din inimă”. „Sunt atât de bucuros”…

Holul mare începu să se golească. Avea deja aerul acela posac, părăsit, al unei seri irosite și zorii unei zile obosite. Pe terasă se ivise o lumină cenuşie. Puteam să văd siluetele chioşcurilor de lansare a artificiilor căpătând contur pe pajiști.

— La revedere. Ce serată minunată!

— Îmi pare foarte bine.

Maxim se duse după Frank pe alee. Beatrice veni la mine, scoţându-şi brăţările zăngănitoare.

— Nu mai pot să le suport. Dumnezeule, sunt moartă. Cred că nu mi-a scăpat un dans. În orice caz, e un succes strălucitor.

— Adevărat? întrebai.

— Ar trebui să te duci să te culci, scumpo. Pari zdrobită de oboseală. Ai stat aproape toată seara în picioare. Unde sunt bărbații?

— Afară, pe alee.

— Am să iau o cafea și ouă cu şuncă. Și tu?

— Nu, Beatrice, cred că n-am să iau nimic.

— Ai fost încântătoare în rochia ta albastră. Toată lumea a spus-o. Și nimeni nu s-a îndoit de… de adevăr. Așa că nu fi neliniştită.

— Nu.

— În locul tău m-aş scula târziu mâine dimineaţă. Nu te crede obligată să te scoli. Ia-ţi micul dejun în pat.

— Da, poate că așa am să fac.

— Vrei să-i spun lui Maxim că te-ai dus sus?

— Te rog, Beatrice…

— Ne-am înțeles, scumpa mea, dormi liniștită.

Ea mă îmbrăţişă repede, bătându-mă pe umăr și se duse să-l găsească pe Giles la bufet. Am urcat încet de tot scara. Muzicanţii stinseseră luminile în galerie și se duseseră și ei să se refacă, mâncând ouă și slănină. Pe jos erau risipite note de muzică. Un scaun era răsturnat, o scrumieră plină de mucuri. Ca după petrecere. Pornii pe culoarul ce ducea la camera mea. Din clipă în clipă zorii zilei pătrundeau mai mult în odaie și păsările începeau să cânte. N-a trebuit să mai aprind lumina ca să mă dezbrac. Prin fereastra deschisă intră un vânticel răcoros. Se făcuse destul de rece. Probabil că în timpul balului mulți or fi ieşit în grădina de trandafiri, căci toate fotoliile erau claie peste grămadă. Pe una din mese era o tavă cu pahare goale. Cineva își uitase săculeţul pe un scaun. Trăsei perdelele ca să fac întuneric în odaie, dar lumina cenuşie a dimineţii se strecura prin ferestre.

Mă urcai în pat, cu picioarele tare obosite, și o durere pătrunzătoare în şolduri. Mă întinsei și închisei ochii, bucurându-mă de odihna răcoroasă a cearşafurilor albe și curate. Aș fi voit ca mintea să mi se odihnească tot așa ca și trupul, să se destindă, să se cufunde în somn. Nu să zumzăie cum făcea, să ţopăie după muzică, să se învârtească pe un ocean de chipuri. Îmi trecui mâinile peste ochi, dar imaginile nu se şterseră.

Mă întrebam peste cât timp o să vină Maxim. Patul de alături mi se părea rigid și rece. În curând n-or să mai fie atâtea umbre în odaie, pereţii, tavanul și podeaua vor fi năpădite de lumina dimineţii. Păsările vor cânta mai tare, cântecele lor vor fi mai vesele. Soarele o să aştearnă pete galbene printre perdele. Mica mea pendulă înghiţea minutele unul după altul. Acul se învârtea în jurul cadranului. Stam culcată pe o parte şi-l priveam. Ajunse tocmai la ora precisă și o depăşi. Pornea pentru o zi nouă. Dar Maxim nu mai veni.

18 Capitolul 18

Probabil că am dormit puţin după şapte. Îmi amintesc că era ziua-n amiaza mare și că perdelele nu slujeau la nimic. Lumina străbătea prin ele, prin fereastra deschisă și aşternea pete pe perete. Am auzit oamenii aşezând mesele și fotoliile în grădina de trandafiri și scoţând lanţul de becuri electrice. Patul lui Maxim era gol și neatins. Mă întinsei de-a curmezişul patului meu, cu braţele la ochi, într-o poziţie ciudată, foarte puțin potrivită pentru somn, dar ajunsei să nu-mi mai dau seama de nimic și în cele din urmă am adormit. Când m-am trezit, trecuse de unsprezece și Clarise trebuie să fi intrat fără s-o fi auzit, căci lângă mine era o tavă și un ceainic care se răcise, iar hainele mele erau aranjate, rochia mea albastră pusă din nou în garderob.

Mi-am băut ceaiul rece, încă amorţită,