— Ascultaţi-mă, spuse marinarul, întorcându-se spre mine, n-aveţi decât să spuneţi că sunteţi costumată în

„miozotis”. Sunt albăstrii, nu-i așa? Sunt niște floricele draguțe, li se mai spune și „nu mă uita”. Nu-i așa că am dreptate, de Winter? Spune soţiei dumitale că-i o floare de

„nu mă uita”. E o idee bună.

Se îndepărtă râzând și Frank apăru din nou în spatele meu cu alt pahar în mână; de astă dată era citronadă.

— Nu, mulţumesc, Frank, nu mi-e sete.

— De ce nu dansezi? Iar de nu vrei, vino să stai jos puțin.

E un colţişor pe terasă.

— Nu, îmi place să stau în picioare. N-am chef să şed.

— Vrei să mă duc să-ți aduc ceva, un sandviş, o piersică?

— Nu, nu doresc nimic.

Iarăşi era acolo doamna în roz; de data asta uita să-mi zâmbească. Se roşise la față după supeu. Se uita într-una la chipul partenerului ei. Era foarte înalt, foarte subțire, avea o bărbie ca o vioară.

Valsul destinului, frumoasa Dunăre albastră, Văduva veselă, un-doi-trei, un-doi-trei, învârtiţi-vă, învârtiţi-vă, un-doi-trei, un-doi-trei, învârtiţi-vă, învârtiţi-vă. Doamna în roz; o doamnă în verde; iar Beatrice, cu vălul căzut pe ceafă. Giles, cu fața asudată și iarăși marinarul oprindu-se lângă mine, cu o dansatoare, pe care n-o recunoșteam în costum de pe vremea Tudorilor – care Tudor? – cu un guler încreţit în jurul gâtului și o rochie de catifea neagră.

— Când o să vii să ne vezi? spuse ea, ca și când eram prietene vechi. Iar eu răspunsei: — O, în curând, desigur, tocmai vorbeam de asta zilele trecute, minunându-mă de uşurinţa cu care minţeam deodată fără nici cel mai mic efort.

— Ce serată încântătoare! Te felicit, spuse ea. Iar eu:

— Mulţumesc foarte mult. E foarte plăcut, nu-i așa?

— Se pare că s-a comis o greşeală cu predarea costumului dumitale?

— Da, e stupid, nu-i așa?

— Furnizorii ăştia sunt toți la fel. Nu te poți bizui pe ei. Dar eşti încântătoare în rochia asta frumoasă albastră. Și desigur că te simţi mult mai bine decât eu în catifeaua asta groasă. Nu uita, trebuie să veniţi amândoi cât de curând să cinaţi la palat.

— O să ne facă plăcere.

Ce voia să spună: unde, care palat? Nu cumva invitasem la petrecere niște membri ai familiei regale? Ea se îndepărtă în braţele marinarului pe valurile Dunării albastre, rochia de catifea măturând podeaua, și abia mult mai târziu îmi amintii, într-o noapte, când nu izbuteam să dorm, că femeia în costum Tudor era soţia pastorului, care umbla pe jos în Pennini.

Cât era ceasul? Nu știam deloc. Serata continua, ceas după ceas, readucând aceleaşi chipuri și aceleaşi arii. Din când în când ieşeau din bibliotecă jucătorii de bridge, ca niște melci din scoica lor, ca să privească dansatorii, apoi se înapoiau. Beatrice, cu vălurile ce fluturau în urma ei, îmi şopti la ureche.

— De ce nu stai jos? Arăţi de parcă ai fi moartă.

— Mă simt foarte bine.

Giles, cu sulimeneala topită, un biet ins lac de apă sub burnuzul lui arab, se apropiă de mine și-mi spuse:

— Vino să vezi de pe terasă focul de artificii.

Îmi amintesc că stăteam în picioare pe terasă, privind cerul, pe care petardele se înălţau și recădeau. Micuţa Clarise era acolo, într-un colţ cu un băiat de pe moşie, zâmbind încântată, în timp ce o pocnitoare plesni la picioarele ei.

— Hello, o să fie o petrecere straşnică! Era Giles, cu capul lui mare, lăsat pe spate, cu gura căscată. Uite-o că vine. Bravo, e un spectacol tare frumos.

Şuieratul încet al artificiilor înălţându-se în văzduh, detunătura, împrăştierea steluţelor de smarald. Un murmur de aprobare al mulţimii, ţipete de plăcere, aplauze.

Doamna în roz stătea frumos, în față, cu obrajii aprinşi de aşteptare, având o observaţie de făcut pentru fiecare artificiu care cădea… „Vai, ce frumusețe… Ia uitaţi-vă acum la ăsta… Tii, ce frumusețe… O, ăsta din urmă n-a pocnit… Ia seama, vine spre noi… Ce fac oamenii aceia de colo?” Până și pustnicii își părăsiră bârlogurile și veniră să se alăture dansatorilor, pe terasă. Pajiştile erau negre de oameni. Artificiile care pocneau străluceau pe feţele lor îndreptate spre cer.

Una după alta, rachetele se avântau în văzduh ca niște săgeţi și cerul se făcea de purpură și aur. Manderley se detaşa ca o locuinţă fermecată, cu toate ferestrele strălucitoare, zidurile cenușii, colorate de ploaia de stele. O casă ireală răsări din fundul pădurilor întunecate. Și când căzu ultima rachetă, strigătele de bucurie se stinseră, noaptea care, înainte părea frumoasă, apăru, prin contrast, ștearsă și sumbră. Micile grupuri de pe terasă și de pe alee se risipiră. Oaspeţii se grăbiră spre marile uşi-ferestre ca să se înapoieze în salon. Serbarea era pe sfârşite. Stam acolo cu feţele lipsite de expresie. Cineva îmi întinse un pahar de şampanie. Auzii pe alee zgomotul maşinilor, ale căror motoare erau puse în funcţiune.

„Încep să plece, gândii eu. Slavă Domnului, că încep să plece”. Doamna în roz începu să mănânce iar. Mai trebuia timp ca să se golească holul. Îl văzui pe Frank făcând semn orchestrei. Stam în uşă, între salon și hol, alături de un bărbat pe care nu-l cunoșteam.

— Ce serată minunată! spuse el.

— Da, zisei eu.

— Am petrecut foarte bine, făcu el.

— Asta îmi face plăcere, spusei eu.

— Molly o să fie furioasă că n-a fost și ea, spuse dânsul.

— Adevărat? întrebai eu.

Orchestra începu să cânte o melodie veche. Omul mă luă de mână și începu să se legene.

— Haideţi, strigă el, haideţi, veniţi!

Cineva mă luă de cealaltă mână și ni se alăturară și alți invitaţi, râzând. Am întins o horă mare, cântând cât ne ţinea gura. Bărbatul care petrecuse atât de bine și care spunea că Molly o să fie furioasă că n-a fost și ea, era costumat în mandarin și îi intrau în mânecă unghiile false când ne legănam mâinile. Se tăvălea de râs. Râdeam cu toţii. „De-ar fi ca vechea prietenie să fie uitată…” cântam noi.

Veselia asta nebunească se transformă repede de tot în seriozitate. Când, după ce se sfârşi hora, toboşarul bătu preludiul de neînlăturat al lui God save the King. Zâmbetele pieriră de pe feţe, parcă