Coborâi încet în întâmpinarea lor.

Când mi-aduc aminte de primul meu bal la Manderley. Primul și cel din urmă, mi-amintesc de mici fapte izolate, pe pânza vastă și pâcloasă a seratei. Fondul era neclar, un ocean de feţe nelămurite, pe care nu le cunoșteam, în vârtejul lent al muzicii, cântând un vals ce nu se mai sfârşea. Aceleaşi perechi treceau și iar treceau cu aceleaşi zâmbete încremenite, și pentru mine, care stam cu Maxim la piciorul scării, ca să-i primim pe întârziaţi, perechile acelea de dansatori păreau niște marionete, care se învârtesc la capătul unei sfori ţinută de-o mână nevăzută.

Era și o femeie, al cărei nume nu l-am ştiut niciodată, pe care n-am mai văzut-o niciodată, care purta o rochie roz cu crinolină și cu malacof, aluzie nelămurită la veacurile trecute, n-aș fi ştiut să spun care, dacă era vorba de al XVII-lea, al XVIII-lea sau al XIX-lea, și de câte ori trecea prin fața mea se auzea nedesluşit un vals, iar ea se pleca și se învârtea zâmbindu-mi. Asta reîncepea de fiecare dată, ca o mişcare automată, ca acele plimbări pe puntea unui vapor în care întâlneşti totdeauna aceiaşi călători, în aceleaşi locuri. Și știam, cu o certitudine implacabilă, că îi vom depăşi lângă pasarelă.

O pot vedea acum, cu dantura ei ieşită în afară, cu o pată veselă de roşu, plasată sus, pe pomeţii obrajilor, cu zâmbetul ei distrat, fericit, bucurându-se de seara aceea. Mai târziu am văzut-o lângă masa întinsă pentru supeu, cercetând cu ochii ei pătrunzători mâncarea, umplând o farfurie cu felii de somon și maioneză de raci și retrăgându-se într-un colţ. Mai era lady Crowan, monstruoasă în costumul purpuriu al nu știu cărei figuri romantice din trecut, Maria Antoinetta sau Nell Gwynne, sau mai știu eu ce ciudat amestec erotic din amândouă și repeta mereu, cu glasul ei și mai ascuţit ca de obicei, din pricina şampaniei. „Mie trebuie să-mi mulţumiţi pentru toate astea, nu soţilor de Winter!”

Mi-l amintesc pe Robert răsturnând o tavă cu îngheţate și expresia lui Frith când a văzut că vinovatul e Robert, iar nu unul din chelnerii suplimentari. Doream să mă duc la Robert, să-l apăr și să-i spun: „Ştiu ce simţi, înţeleg. Eu am făcut ceva și mai rău astă-seară”. Simt încă pe fața mea zâmbetul stereotip ce nu se potrivea cu tristeţea ochilor mei. O văd pe Beatrice, scumpa Beatrice, prietenoasă și fără tact, observându-mă, deși dansa cu o mică mişcare de încurajare a capului, cu brăţările bălăngănindu-i-se la încheieturile mâinilor, cu vălul alunecându-i pe fruntea asudată. Mă revăd de asemeni învârtindu-mă în jurul sălii, într-un dans disperat cu Giles, a cărui inimă bună n-a voit să ţină seama de refuzul meu și care a ținut să mă conducă vitejeşte prin mulţimea ce se îmbulzea, așa cum își mâna caii la curse. Parcă îl aud spunându-mi: „Ai o rochie minunată. Toate celelalte sunt ridicole pe lângă a ta”. Şi-l binecuvântez pentru acel gest mişcător de înţelegere și de sinceritate, căci socotea, scumpul Giles, că eram dezamăgită din pricina rochiei, că eram preocupată de înfățișarea mea, că eram îngrijorată de asta.

Frank fu acela care îmi aduse o farfurie cu pui și şuncă, pe care nu le putui mânca, Frank, care stătea lângă mine, întinzându-mi un pahar de şampanie, pe care n-am putut-o bea.

„Încearcă, spunea el blajin. Cred că o să-ți facă bine”, și am sorbit de trei ori, ca să-i fac plăcere. Legătura neagră pe care o purta pe ochi îl făcea caraghios, îl schimba, îl îmbătrânea. Pe chipul lui erau zbârcituri, pe care nu le văzusem înainte.

Trecea printre oaspeţi, ca și cum ar fi fost tot un amfitrion, îngrijindu-se să se simtă bine, să fie aprovizionaţi cu băutură, și mâncare și ţigări, și mai și dansa, într-un stil solemn, dându-şi multă osteneală, rotindu-şi partenerele prin odaie, cu fața încordată. Nu se simţea la largul lui în costumul de pirat, iar favoriţii zburliţi pe care şi-i lipise sub basmaua roşie pusă pe cap, aveau ceva tragic. Mă gândeam cum stătuse în fața oglinzii din dormitorul lui pustiu de burlac, răsucindu-şi favoriţii între degete. Bietul Frank! Dragul Frank! N-am întrebat niciodată, n-am aflat niciodată câtă oroare îi făcuse ultimul bal costumat dat la Manderley. Orchestra cânta mereu, iar perechile se învârteau ca niște marionete prin holul mare și reveneau, și nu eu eram aceea care le priveam, nu o fiinţă sensibilă, făcută din carne și din sânge, ci un fel de manechin, cu un zâmbet încremenit pe față. Fiinţa care stătea alături de mine era și ea de lemn. Faţa ei era o mască, zâmbetul nu era al ei. Ochii nu erau ochii bărbatului pe care îl iubeam, ai bărbatului pe care îl cunoșteam. Priveau prin mine, dincolo de mine, reci, fără viaţă, spre un loc de tristeţe și de durere, unde eu nu puteam să pătrund, spre vreun tainic iad lăuntric, pe care nu-l puteam împărtăşi.

Nu mi-a vorbit deloc. Nu m-a atins deloc. Stam unul lângă altul, stăpânul și stăpâna casei, și nu eram împreună, îi observam manierele curtenitoare. Arunca un cuvânt unui musafir, o glumă altuia, un zâmbet unui al treilea, striga peste umăr pe un al patrulea, iar nimeni, afară de mine, nu-şi închipuia că fiecare lucru pe care îl spunea, fiecare gest pe care îl făcea, era mecanic, era mişcarea unei maşini. Eram ca doi actori într-o piesă, dar eram despărţiţi, nu jucam împreună. Trebuia să îndur toate astea singură, trebuia să joc acea comedie lamentabilă pentru oameni pe care nu-i cunoșteam și pe care nu doream să-i mai văd vreodată.

— Se pare că soţiei dumitale nu i s-a livrat costumul la timp, spuse un bărbat cu vinişoare vinete străbătându-i pielea feţei, și râse, dându-i o palmă zdravănă lui Maxim. E revoltător, hai? În locul dumitale l-aș da în judecată pe croitor și i-aş cere despăgubiri. Acelaşi lucru s-a întâmplat o dată soţiei vărului meu.

— Da, e