dea din cap trăgând din pipă. „Cea nouă nu-i ca doamna de Winter a noastră”, o să răspundă el. Iar o femeie de lângă el, din mulţime, o să-l aprobe, iar altele or să spună: „Asta-i adevărat” și vor clătina clin cap.

„Unde-i? N-a venit pe terasă”.

„Nu, sunt sigur. N-am văzut-o…”

„Doamna de Winter era pretutindeni”.

„Asta aşa-i”.

Și femeia se va întoarce către vecinii ei cu o mutră misterioasă.

„Se spune că nici n-a coborât astă-seară”.

„Haida de!”

„Așa cum îţi spun. Întreab-o pe Mary”.

„E adevărat. Una din cameriste mi-a spus că doamna de Winter n-a ieşit din odaie toată seara.”

„Ce are? E bolnavă?”

„Nu, e îmbufnată. Se pare că nu-i place rochia”.

Hohote, o izbucnire de râs și un murmur în mulţimea aceea nu prea numeroasă.

„S-a mai pomenit așa ceva? E un afront pentru domnul de Winter.”

„Eu, în locul lui, n-aș suporta așa ceva, și încă de la o asemenea puştoaică”.

„Poate că nu-i deloc adevărat”.

„Ba e absolut adevărat.” Sus, în casă, nu vorbesc decât de asta. Își şoptesc unul altuia. Fiecare îi comunică vestea vecinului. O palmă peste umăr, un clipit din ochi, o înălţare din umeri. Un grup, apoi altul. Și oaspeţii, plimbându-se pe terasă, pe pajiști. Perechea, care peste trei ceasuri o să stea în fotoliile din grădina cu trandafiri, sub fereastra mea.

„Crezi că-i adevărat ce-am auzit?”

„Ce-ai auzit?”

„Ei bine, că nu-i deloc suferindă, ci că s-au certat groaznic și că ea nu vrea să coboare!”

„Nu?” i se va răspunde cu sprâncenele încruntate, buzele încreţite, într-un fluierat lung.

„Oricum, pare cam ciudat, nu crezi? Nu te apucă așa hodoronc-tronc durerea de cap.”

„Toată povestea asta e, după mine, o păţanie amuzantă”.

„El mi se pare ursuz”.

„Și mie.”

„De altfel, am și auzit spunându-se că menajul nu merge prea bine”.

„E adevărat?”

„Mi s-a repetat din mai multe locuri. Se spune că el începe să-şi dea seama că a făcut o mare prostie. Ştii, nu-i nici măcar frumoasă.”

„Da, după cât se pare, foarte insignifiantă. Cine-i?”

„O oarecare. A cunoscut-o întâmplător, în sudul Franţei.

O guvernantă sau cam așa ceva”.

„Dumnezeule!”

„Da… Când te gândeşti la Rebecca…”

Priveam fotoliile goale. Cerul de mărgean se făcuse cenuşiu. Luceafărul strălucea deasupra capului meu. În pădurile din spatele grădinii de trandafiri se auzeau ultimele fâlfâiri uşoare ale păsărilor, înainte de căderea nopţii. Un pescăruş stingher zbură de-a curmezişul cerului. Plecai de la fereastră și mă întorsei spre pat. Ridicai rochia albă, rămasă pe jos și o pusei în cartonul plin cu hârtie satinată. Aşezai de asemeni peruca în cutia ei. Apoi căutai într-un dulap maşinuţa de călcat de care mă slujeam la Monte Carlo pentru rochiile doamnei Van Hooper. Era în fundul unui raft cu niște pulovere, pe care nu le mai purtasem demult. Era una din maşinuţele electrice de călătorie care se potrivesc la toate voltajele. O pusei la priză și începui să calc rochia albastră, pe care o scosese Beatrice din garderob, încet, metodic, așa cum călcam rochiile doamnei Van Hooper la Monte Carlo.

Când am terminat, am întins rochia pe pat. Apoi mi-am șters de pe față machiajul, pe care mi-l făcusem pentru balul costumat. M-am pieptănat și m-am spălat pe mâini. Mi-am pus rochia albastră și pantofii asortaţi. M-am regăsit cea de altă dată, care cobora în holul hotelului cu doamna Van Hooper. Am deschis uşa și am ieşit pe culoar. Totul era liniștit și tăcut. N-ai fi crezut că-i o serbare. Am mers în vârful picioarelor până la capătul culoarului, apoi am dat colţul. Uşa aripii dinspre apus era închisă. Nu se auzea niciun zgomot. Când am ajuns la galeria de deasupra scării, am auzit un murmur și zumzetul convorbirilor din sufragerie. Dineul nu se sfârşise. Nu era nimeni în hol, nici în galerie. Se vede că și muzicanţii erau gata să ia masa. Nu știam ce se pregătise pentru ei. S-o fi ocupat Frank de asta. Frank sau doamna Danvers…

Zăream, de unde mă aflam, portretul Carolinei de Winter apărând în fața mea, în galerie. Mi-am amintit de soţia pastorului spunând: „N-am s-o uit niciodată, toată în alb, cu căldăria aceea de păr negru”. Ar fi trebuit să-mi amintesc asta, ar fi trebuit să știu. Ce înfăţişare caraghioasă aveau instrumentele muzicale, singure în galerie. Micile pupitre pentru muzicanţi, toba mare. Unul din bărbaţi își lăsase batista pe un scaun. M-am aplecat peste balustradă și m-am uitat în holul de jos. Curând avea să fie plin de lume, așa cum spusese soţia pastorului, iar Maxim avea să stea în capul scării, dând mâna cu invitaţii, pe măsură ce intrau în hol. Sunetul glasurilor lor avea să trezească ecoul plafonului, iar după aceea orchestra avea să cânte din galeria unde mă aplecam în momentul acela, violonistul va zâmbi, legănându-se în tactul muzicii.

N-avea să mai fie deloc linişte. O scândură trosni în galerie. M-am întors, uitându-mă la coridorul din spatele meu. Nu era nimeni acolo. Galeria era pustie, la fel cum fusese și până atunci. Un curent de aer îmi sufla în față; cineva trebuie să fi lăsat o fereastră deschisă într-unul din culoare. Zumzetul vocilor continua în sufragerie. Mă întrebam de ce trosnise scândura, când eu nu mă mişcasem de loc. Poate din cauza căldurii nopţii lemnul bătrân se umflase pe undeva. Totuşi, curentul de aer îmi mai sufla în față. O foaie cu note muzicale zbură de pe un pupitru și căzu jos. Privii în spatele meu. Curentul venea de acolo. Mă întorsei și, intrând în culoarul lung, văzui că uşa ce ducea la aripa de apus era larg deschisă și dată de perete. Era întuneric beznă în coridorul dinspre apus, nici o lampă nu era aprinsă. Simţii pe fața mea vântul stârnit de o fereastră deschisă. Căutai comutatorul, bâjbâind de-a lungul peretelui și nu-l găsii. Vedeam fereastra într-un colţ și perdeaua ei legănându-se ușor. Lumina cenuşie a amurgului arunca umbre ciudate pe jos. Prin fereastra deschisă răzbea zgomotul mării, fâşâitul domol al fluxului pe prundiş.

Nu mă dusei să închid fereastra. Rămăsei acolo o clipă, tremurând în rochia mea uşoară, ascultând cum marea suspina și părăsea ţărmul. Apoi mă întorsei iute de tot și închizând uşa aripii de apus, mă înapoiai pe scară, prin galerie.

Murmurul glasurilor creştea acum, era