— Nu, spusei eu. Nu, n-am să cobor.

Beatrice mă privea, cuprinsă de o mare mâhnire, ţinând pe braţ rochia mea albastră.

— Dar, draga mea, trebuie, spuse ea, descurajată. Nu-i cu putinţă să nu-ţi faci apariţia.

— Nu, Beatrice, nu cobor. N-aş fi în stare să dau ochii cu ei, după cele întâmplate.

— Dar nimeni nu va şti ce-a fost cu rochia, zise ea. Frank și Giles nu vor sufla în viaţa lor o vorbă. Am ticluit noi bine toată povestea… Magazinul a trimis, din greşeală alt costum, care nu ţi-a venit bine, așa că tu porţi în locul lui o rochie de seară obişnuită. Tuturora o să li se pară perfect normal. Seara nu va fi cu nimic schimbată.

— Tu nu înţelegi, zisei eu. De rochie, puțin îmi pasă. Îmi pasă de ce s-a întâmplat, de ce am făcut… Nu pot să cobor, Beatrice, nu pot…

— Dar, scumpo, Giles și Frank au înțeles foarte bine. Și Maxim de asemeni. A fost doar primul şoc… Am să încerc să-l iau deoparte o clipă și să-i explic.

— Nu! spusei eu. Nu!

Puse rochia mea albastră lângă mine pe pat.

— Toată lumea o să sosească dintr-o clipă într-alta, rosti ea, foarte îngrijată și foarte tulburată. O să pară atât de extraordinar dacă nu cobori… Nu pot spune că te-a apucat subit durerea de cap…

— De ce nu? am spus obosită. Ce contează? Născoceşte tu orice vrei. Nimănui n-o să-i pese, niciunul dintre invitaţi nu mă cunoaşte.

— Haide, scumpo, spuse ea, mângâindu-mi mâna. Fă un efort. Pune rochia asta frumoasă, albastră. Gândeşte-te la Maxim. Trebuie să cobori pentru el.

— Nu mă gândesc decât la Maxim, spusei eu.

— Atunci?

— Nu, zisei eu, rozându-mi unghiile și legănându-mă pe marginea patului. Nu pot… Nu pot…

Cineva bătu la uşă.

— O, Doamne, cine naiba mai e? exclamă Beatrice, ducându-se la uşă. Ce este?

Deschise uşa. Giles stătea chiar în prag.

— Toată lumea e acolo, spuse el. Maxim mă trimite să văd ce se-ntâmplă.

— Nu vrea să coboare, făcu Beatrice. Ce-o să se spună? Zării pe Giles, care mă privea prin crăpătura uşii.

— Dumnezeule, ce încurcătură! şopti el și se întoarse stingherit, dându-şi seama că-l vedeam.

— Ce să-i spun lui Maxim? o întrebă el pe Beatrice. E trecut de opt.

— Spune-i că are o migrenă, dar că o să încerce să coboare mai târziu. Să se aşeze lumea la masă. Viu și eu, îndată ce totul e în regulă;

— Bine, făcu el.

Aruncă o nouă privire spre mine, în același timp prietenoasă și curioasă. Se întreba ce făceam, stând pe pat, și vorbea încet ca după un accident, când e aşteptat doctorul.

— Altceva nu pot să fac? întrebă el.

— Nu, răspunse Beatrice, coboară. Am să viu și eu peste o clipă.

El o ascultă și se îndepărtă, târându-şi burnuzul. M-am gândit că era unul din momentele de care am să râd după ani de zile, de care voi spune: „Ţii minte cum era îmbrăcat Giles în arab și Beatrice avea un văl pe față și niște brăţări zăngănitoare la încheieturile mâinii?” Și timpul va domoli amintirea, va face din ea un motiv de râs. Dar acum nu era nostim, acum nu-mi venea deloc să râd. Asta nu urma să se petreacă în viitor, ci se întâmpla acum. Era prea însufleţit și prea real. Stăteam pe marginea patului, jumulind salteaua de puf, trăgând afară o mică pană dintr-o gaură aflată într-un colţ.

— Dacă ai bea puțin brandy? spuse Beatrice într-o ultimă strădanie. Ştiu foarte bine că nu-i decât o biciuire a nervilor, dar uneori nu strică.

— Nu, zisei eu, n-am poftă de nimic.

— Trebuie să cobor. Giles spune că toată lumea aşteaptă să se servească masa. Ești sigură că te pot lăsa singură, draga mea?

— Da, și mulţumesc, Beatrice.

— Oh, draga mea, n-ai de ce. Voiam doar să fac ceva. Ea se plecă iute în fața oglinzii și se pudră din nou. Doamne, ce obraz! spuse ea, voalul ăsta blestemat se strâmbă mereu. Păcat, n-am ce-i face.

Ieşi, închizând uşa. Simţeam că o dezamăgisem nevoind să cobor. Ea nu înţelesese. Aparţinea altei specii de bărbaţi și de femei, din altă rasă decât a mea. Femeile din rasa ei au curaj. Nu sunt ca mine. Dacă Beatrice ar fi fost în locul meu, și-ar fi pus altă rochie și ar fi coborât din nou ca să-şi primească oaspeţii, cu zâmbetul pe buze. Ar fi stat alături de Giles strângând mâna invitaţilor, cu un zâmbet pe față. Eu nu puteam. N-aveam curaj. Eram prost educată.

Vedeam mereu ochii lui Maxim scânteind pe fața lui albă, iar în spatele lui, pe Giles, Beatrice și Frank, care se uitau la mine împietriţi.

Mă sculai și mă dusei să privesc pe fereastră. Grădinarii verificau iluminatul grădinii de trandafiri, aprinzând lămpile, ca să se încredinţeze că funcţionau toate. Cerul era pal, cu câțiva nori de culoarea mărgeanului, întinzându-se spre apus, în înserare. În amurg, lămpile aveau să fie toate aprinse. Se aflau acolo mese și scaune pentru perechile cari voiau să se aerisească. Simţeam parfumul trandafirilor de la fereastra mea. Bărbaţii vorbeau și râdeau. „Cel de colo s-a stricat, am auzit un glas strigând afară. Poţi să-mi faci rost de alt beculeţ? Unul din alea albastre, Bill!” Bărbatul aranjă luminile. Fluiera un şlagăr la modă pe-atunci, plin de o încredere uşuratică și m-am gândit că poate în seara aceea orchestra va cânta iarăși aceeaşi melodie, în galeria trubadurilor, de deasupra holului. „S-a făcut, zise omul, învârtind comutatorul, stingând și aprinzând lumina. Aici totul e în ordine. N-a mai pocnit niciunul. Haide să vedem terasa” și se îndepărtă fluierând o arie la modă. Îl pizmuiam pe omul acela. Peste puțin timp, împreună cu tovarăşul său, o să privească sosirea maşinilor pe alee, cu mâinile în buzunare, cu şapca pe ceafă. Pe urmă o să se ducă să bea cidru la masa lungă, pusă într-un colţ al terasei pentru oamenii de pe moşie. „E tot așa ca altă dată”, o să spună el. Dar tovarăşul său o să