mă privea Maxim așa? De ce stăteau toți nemişcaţi ca niște oameni în transă?

Apoi Maxim înaintă spre scară, fără să mă slăbească din ochi.

— Ce-ai făcut? zise el. Ochii lui sclipeau de furie. Era complet alb la față.

Nu puteam să mă mişc. Stăteam neclintită cu o mână pe parmaclâc.

— E portretul… zisei eu, îngrozită de ochii, de glasul lui. E portretul cel din galerie.

Urmă o tăcere lungă. Ne priveam în ochi. Nimeni nu mișca în hol. Îmi înghiţii cuvintele, îmi dusei mâna la gât.

— Ce este? zisei. Ce-am făcut?

Dacă măcar nu m-ar privi toți cu aceste chipuri neclintite. Dacă mi-ar spune măcar cineva ceva. Când Maxim începu să vorbească, nu i-am recunoscut glasul. Era liniștit și îngheţat.

— Du-te și schimbă-te, zise el. Pune orice, orice rochie de seară, orice. Du-te repede, înainte de a te vedea cineva.

Eu nu puteam vorbi. Continuam să-l privesc. Ochii lui erau singurul lucru viu din masca lividă a chipului său.

— Ce mai aştepţi? zise el cu glas ciudat și aspru. N-ai auzit ce ţi-am spus?

Mă întorsei și mă urcai din nou în fugă. În trecere, observai chipul uimit al toboşarului care mă anunţase, îl îmbrâncii, mă poticnii, fără să privesc înaintea mea. Lacrimile mă orbeau. Nu înţelegeam nimic din cele întâmplate. Clarise nu mai era acolo. Coridorul era pustiu. M-am uitat în jurul meu, încremenită, prostită, ca o fiinţă hărţuită. Apoi văzui că uşa care ducea la aripa de apus era larg deschisă și că cineva stătea în prag.

Era doamna Danvers. N-o să uit niciodată expresia batjocoritoare, triumfătoare a chipului ei. Faţa unui diavol, care simte o mare bucurie. Sta în picioare și mă privea zâmbind.

O luai la fugă pe coridorul îngust, care ducea spre camera mea, poticnindu-mă la fiecare pas în faldurile rochiei.

7 În franceză, în original: în sărbătoare.

8 Henry Raeburn, portretist englez (1756-1823)

9 Membru al partidului liberal.

17 Capitolul 17

Clarise ma aştepta în dormitorul meu. Cum mă văzu, o podidiră lacrimile. Arăta palidă și speriată. Nu spusei nimic. Mă apucai să trag de copcile rochiei, destrămând stofa. Nu izbuteam să mă dezbrac și Clarise îmi veni în ajutor, continuând să plângă zgomotos.

— E în ordine, Clarise, nu-i vina dumitale, i-am spus și ea clătină din cap, cu lacrimile curgându-i pe obraji.

— Rochia dumneavoastră frumoasă, doamnă, spunea ea.

Frumoasa dumneavoastră rochie albă.

— Nu face nimic, spusei eu. Nu vezi catarama? Colo, jos.

Și mai e alta alături.

Ea pipăia cu mâini tremurânde, printre copci, reuşind mult mai puțin bine decât mine și căutând să-şi înăbuşe sughiţurile de plâns.

— Ce-o să puneţi acuma, doamnă? spuse ea.

— Nu știu, răspunsei eu, nu știu.

Ea izbuti în cele din urmă să-mi descheie rochia, pe care o dezbrăcai.

— Clarise, aş vrea să rămân singură, spusei. Fii drăguţă, lasă-mă. Nu fi îngrijorată. O să mă descurc. Uită ce s-a întâmplat. Aș vrea să te distrezi la recepţie.

— N-aţi vrea să vă calc rochia? spuse ea, privindu-mă cu ochii umflaţi și înecaţi în lacrimi. N-o să-mi ia mai mult de un minut.

— Nu, nu te necăji, mai bine lasă-mă. Apoi, Clarise…

— Da, doamnă.

— Nu… nu pomeni nimic despre cele întâmplate.

— Nu, doamnă.

Izbucni în alt torent de suspine.

— Ai grijă să nu te vadă ceilalţi, i-am spus. Du-te în dormitorul dumitale și fă ceva să-ți linişteşti fața. N-ai niciun motiv să plângi, absolut niciunul.

Cineva bătu la uşă. Clarise îmi aruncă o privire speriată.

— Cine-i? întrebai eu.

Uşa se deschise și Beatrice intră în cameră. Se îndreptă iute spre mine în ciudatele ei văluri orientale și mărgelele ei.

— Scumpo, scumpo, spuse ea întinzându-mi mâinile.

Clarise se strecură afară din odaie. Mă simții deodată extenuată. Mă dusei să m-aşez pe pat. Îmi dusei mâinile la cap și-mi scosei peruca plină de cârlionţi. Beatrice stătea în picioare și mă privea ţintă.

— Cum te simţi? mă întrebă ea. Ești albă ca varul.

— Din pricina luminii, spusei eu. Totdeauna e așa.

— Odihneşte-te câteva clipe și o să te simţi foarte bine.

Stai să-ți aduc un pahar cu apă.

Se duse în baie, zornăindu-şi brăţările la fiecare pas și se înapoie, ţinând în mână un pahar de apă.

Băui, ca să-i fac plăcere, deși n-aveam niciun chef. Apa era caldă; n-o lăsase să curgă.

— Am înțeles îndată, fireşte, că era o greşeală îngrozitoare, zise ea. Tu n-aveai de unde să ştii!…

— Ce să știu? întrebai eu.

— Ei bine, că… rochia, sărmana de tine, rochia portretului pe care tu ai copiat-o… a fost costumul Rebeccăi la ultimul bal de la Manderley. Erai acolo, în capul scării, și timp de o clipă groaznică mi s-a părut…

Ea nu-şi sfârşi fraza, mă bătu pe umăr.

— Biata fată, e într-adevăr un ghinion. De unde ai fi putut să ştii?

— Ar fi trebuit să-mi închipui, spusei eu prosteşte, prea îndobitocită ca să înţeleg. Ar fi trebuit.

— E absurd. Ştim cu toţii că tu nu puteai să bănuieşti nicidecum așa ceva. Numai că a fost un şoc nu glumă, înţelegi? Niciunul din noi nu se aştepta la așa ceva, iar Maxim…

— Da… Maxim? spusei eu.

— Crede că ai făcut-o înadins, înţelegi? Ai făcut prinsoare că o să-i faci o surpriză, nu-i așa? I-am spus îndată că tu nu eşti în stare de un asemenea, lucru și că doar printr-o întâmplare nenorocită ţi-ai ales tabloul acela.

— Ar fi trebuit să știu, repetai. E vina mea. Ar fi trebuit să bănuiesc.

— Nu, nu, nu te frământa. O să-l lămureşti chiar tu, liniștită, și el o să înţeleagă. Primii musafiri soseau când veneam spre tine. Li se servesc băuturi. Totul merge bine. I-am spus lui Giles și lui Frank să le explice că nu ţi-a reuşit costumul și că eşti foarte dezamăgită.

N-am răspuns nimic. Am rămas pe pat cu mâinile pe genunchi.

— Ce-ai să îmbraci? spuse Beatrice, deschizându-mi garderobul.