O găsii pe Clarise care mă aştepta în odaia mea, cu fața ei rotundă, roşie de plăcere. Râdeam ca niște şcolăriţe şi-i spusei să încuie uşa. Se auzi un foşnet ciudat de hârtie satinată. Vorbeam încet ca doi conspiratori și mergeam în vârful picioarelor. Aveam impresia că sunt o copilă în seara de Crăciun. Acel du-te-vino în odaia mea, râsetele noastre reţinute, exclamaţiile noastre înăbuşite, îmi aminteau epoca îndepărtată, când îmi puneam pantoful în fața căminului. Maxim era în odaia lui de toaletă, uşa de comunicaţie era încuiată. Clarise era singura mea confidentă și aliată. Rochia îmi venea minunat. Rămăsei liniștită, stăpânindu-mi cu mare greutate nerăbdarea, pe când Clarise îmi încheia rochia cu degete neîndemânatece.

— E drăguţă, doamnă, repetă ea, înălţându-se pe călcâie și dându-se îndărăt să mă privească. E o rochie pentru regina Angliei.

— Ce are la umărul stâng? zisei eu neliniştită. Oare nu se vede panglica de la combinezon?

— Nu, doamnă, nu se vede nimic.

— Cum este? Cum arăt?

Nu-i aşteptai răspunsul și mă învârtii în fața oglinzii mari, încruntai sprâncenele, zâmbii. Mă și simțeam alta, persoana mea ștearsă era transfigurată.

— Dă-mi peruca, spusei eu, foarte ambalată. Bagă de seamă să n-o strici, să nu-i turteşti buclele. Trebuie să-mi încadreze obrazul.

Clarise era în picioare, îndărătul meu; îi vedeam chipul în oglindă, pe deasupra umărului meu, ochii ei strălucitori, gura întredeschisă. Îmi dete părul după urechi. Apucai, cu o mână tremurândă, buclele mătăsoase și strălucitoare, râzând pe ascuns, când mă uitam la Clarise.

— Oh, Clarise, ce-o să spună domnul de Winter?

Îmi acoperi bietul meu păr cu peruca buclată, iar eu încercai să-mi ascund izbânda și să-mi înfrânez zâmbetul. Cineva bătu la uşă.

— Ce este? întrebai eu îngrozită. Nu-i voie!

— Nu sunt decât eu, nu-ţi fie teamă, zise Beatrice. Ești gata? Vreau să te admir…

— Nu, nu, am spus, nu se poate, nu sunt gata.

Clarise se agita în preajma mea, cu mâna plină de ace de cap pe care le luam, unul câte unul, ca să prind buclele ce se mototoliseră în cutie.

— O să cobor cum sunt gata! strigai eu. Coborâţi toți. Nu mă aşteptaţi. Spune lui Maxim să nu vină.

— Maxim e jos, zise ea. A venit la noi. A spus că a bătut la uşa odăii tale, dar că n-ai răspuns. Nu întârzia prea mult. Suntem toți atât de curioşi… Ești sigură că nu pot să te ajut?

— Nu! strigai eu nerăbdătoare, pierzându-mi capul.

Coboară, coboară…

De ce venea să mă plictisească într-o astfel de clipă? Asta mă enerva, nici nu mai știam ce fac. Mă chinuiam cu un ac de păr, încurcând o buclă. N-o mai auzii pe Beatrice, își continuase probabil drumul pe coridor. Mă întrebam dacă era mulţumită de voalurile ei orientale și dacă Giles izbutise să-şi înnegrească fața. Ce absurde erau toate astea. De ce le făceam? De ce eram atât de copilăroşi?

Nu recunoșteam chipul care mă privea în oglindă. Ochii erau mai mari, gura mai mică, pielea albă și întinsă. Buclele îmi încadrau capul ca o aureolă. Mă priveam, ca și când n-aș fi fost eu și zâmbeam cu un zâmbet nou, nepăsător.

— Oh, Clarise, exclamai eu, Clarise!

Apucai fusta cu amândouă mâinile și făcui o plecăciune în valurile de atlas. Imaginea râse, roşi, puțin stânjenită, dar încântată. Îmi dădeam ifose în fața oglinzii.

— Deschide uşa, zisei, cobor. Fugi înainte, să vezi dacă sunt acolo.

Ea se duse, râzând într-una și o urmai pe coridor, ridicându-mi fusta. Ea se întoarse și-mi făcu semn.

— Sunt jos, şopti ea, domnul maior și doamna Lacy.

Domnul Crawley a venit acum. Sunt toți în hol.

Aruncai o privire peste rampa scării largi, jos în hol.

Da, erau toți acolo: Giles în burnuzul lui alb de arab, râzând foarte tare și arătând pumnalul pe care-l purta la brâu; Beatrice, împopoţonată cu extraordinare văluri verzi și şiraguri lungi de sticlă; bietul Frank, stânjenit și cam caraghios în puloverul cu dungi și cizme de marinar; Maxim în frac, era singurul ins îmbrăcat normal din grup.

— Nu știu ce face, zise el. E extrem de mult timp de când e în odaia ei. Cât e ceasul, Frank? Oaspeţii vor sosi dintr-o clipă într-alta pentru dineu.

Muzicanţii se și aflau în galerie. Unul dintre ei își acorda vioara. Cântă încet o gamă, apoi făcu să vibreze o coardă între degete. Lumina strălucea pe portretul Carolinei de Winter.

Da, rochia era exact copiată după schiţa portretului făcută de mine. Mâneca bufantă, cordonul lat, eşarfa și pălăria mare pe care o ţineam în mână. Și buclele erau întocmai ca ale ei, îmi înconjurau obrajii ca și pe portret. Cred că niciodată nu mă simţisem atât de însufleţită, de fericită și de mândră. Făcui semn vioristului și pusei un deget pe buze ca să tacă. El zâmbi și se înclină. Străbătu galeria ca să vină la mine.

— Spune-i toboşarului să mă anunţe, şoptii eu. Să bată toba… Cum se face, ştii, și să vestească tare: domnișoara Caroline de Winter. Vreau să-i surprind pe cei de jos.

El înclină din cap; înţelesese. Inima îmi bătea nebuneşte și obrajii îmi ardeau. Cât de amuzant era, prosteşte, copilăresc de amuzant! zâmbii Clarisei, care continua să stea pitită în coridor și-mi apucai fusta cu amândouă mâinile. Deodată se auzi zgomotul tobei în galerie, surprinzându-mă chiar și pe mine, care mă aşteptam la aceasta, îi văzui pe toți uimiţi, în hol, ridicând capul.

— Domnişoara Caroline de Winter, strigă toboşarul. Înaintai spre capul scării și mă oprii, zâmbind,

ţinându-mi pălăria în mână, ca tânăra din portret. Aşteptam aplauzele și râsetele ce trebuiau să urmeze, pe când coboram încet scara. Nimeni nu aplauda, nimeni nu se mișca.

Toţi mă priveau ca și când ar fi fost împietriţi. Beatrice scoase un ţipăt şi-şi duse mâna la gură. Eu zâmbeam într-una și pusei mâna pe rampa scării.

— Bună seara, domnule de Winter, zisei eu.

Maxim nu se mişcase, mă privea cu un pahar în mână. Se schimbase la față. Era alb ca varul. Îl văzui pe Frank ducându-se către el, dar Maxim îl îndepărtă. Am şovăit, cu un picior între două trepte. Ceva nu era în regulă. N-au înțeles. De ce