— Și dumneata, doamnă Lacy, cum o să fii îmbrăcată? întrebă Frank.

— Oh, mă tem că n-o să fie prea reuşit! zise Beatrice. Am ceva oriental, care să se potrivească cu Giles, dar n-am pretenţie de autenticitate. Am multe mărgele și un văl pe obraz.

— Trebuie să fie minunat, zisei eu politicoasă.

— O, nu-i rău. E ușor de purtat și asta contează. Dacă o să-mi fie prea cald, scot vălul. Dar tu cum o să fii îmbrăcată?

— N-o întreba, zise Maxim. Nu vrea să spună. Niciodată o taină n-a fost atât de bine păstrată. Cred chiar că a scris la Londra pentru asta.

— Draga mea, zise Beatrice, cam impresionată, nu spune că ţi-ai comandat costumul ca să ne faci pe toate de ruşine? Al meu e făcut în casă, ştii.

— Nu te necăji, i-am răspuns râzând, este ceva realmente simplu. Dar Maxim mă tot tachina și i-am spus că îi voi face cea mai mare surpriză din viaţa lui.

— Și foarte bine vei face, aprobă Giles. Maxim prea se arată superior tuturor. Adevărul e că îl roade gelozia. Ar vrea să se îmbrace ca restul muritorilor și nu-i place să mărturisească.

— Ferească cel de sus, zise Maxim.

— Și dumneata, Crawley? întrebă Giles. Frank părea mai curând că-şi cere scuze.

— Am avut atâtea de făcut, că am lăsat totul pentru ultima clipă. Am găsit ieri niște pantaloni vechi și un pulover în dungi și cred că o să-mi pun o legătură pe ochi și o să fiu un fel de pirat.

— Ai fi putut să ne scrii, ţi-am fi putut împrumuta ceva, zise Beatrice. Aveam costumul de olandez, pe care l-a îmbrăcat iarna trecută Roger în Elveţia. Ţi-ar fi venit minunat.

— Nu-i dau voie administratorului meu să se plimbe ca olandez, spuse Maxim! Nimeni n-o să-i mai plătească pe urmă arenda. Lăsaţi-l să se travestească în pirat. Poate că atunci o să se teamă puțin de el.

— Seamănă cu orice, afară de pirat, îmi şopti Beatrice la ureche.

Mă prefăcui că n-aud. Bietul Frank! Era totdeauna atât de aspră cu el.

— Cât timp o să dureze până-mi vopsesc fața? zise Giles.

— Cel puțin două ceasuri, spuse Beatrice. În locul tău aş și începe să mă gândesc la treaba asta. Câţi o să fim la masă? întrebă ea.

Şaisprezece, socotindu-ne și pe noi, răspunse Maxim. Nu sunt străini. Cunoşti toată lumea.

— O să fie foarte plăcut, zise Beatrice. Sunt mulţumită că te-ai hotărât să dai din nou un bal, Maxim.

— Ei trebuie să-i mulţumeşti, spuse el, privindu-mă.

— Nu-i adevărat, zisei eu. Toate astea sunt din vina lui lady Crowan.

— Câtuşi de puțin, zise Maxim zâmbindu-mi. Și ştii foarte bine că eşti tulburată ca un copil la primul bal.

— Nu sunt de loc tulburată.

— Ard de dorinţa să-ți văd costumul, zise Beatrice.

— Oh, nu-i într-adevăr nimic grozav. Zău că nu-i, am stăruit eu.

— Doamna de Winter ne asigură că n-o s-o recunoaştem, zise Frank.

Toată lumea mă privea zâmbind. Eram mulţumită și însufleţită. Oamenii erau drăguţi. Era, într-adevăr, plăcut să dai un bal și să fii stăpâna casei.

Balul se organizase pentru mine, în cinstea mea, deoarece eu eram tânăra mireasă. Stam pe masa din bibliotecă și-mi bălăbăneam picioarele, înconjurată de ei toți și doream să-mi arăt rochia și să încerc peruca în fața oglinzii. Era ceva nou această senzaţie neaşteptată pe care o simțeam, văzându-i pe Giles, Beatrice, Frank, Maxim privindu-mă, vorbindu-mi de costumul meu și încercând să descopere cum o să fie. Mă gândeam la rochia mătăsoasă, albă în valurile hârtiei satinate, vedeam cum o să-mi ascundă silueta dreaptă și umerii căzuţi. Mă gândeam la buclele netede și strălucitoare, care o să-mi acopere părul meu aspru.

— Cât e ceasul? întrebai eu cu nepăsare, căscând, ca și când n-ar fi avut nicio însemnătate. Mă întreb dacă n-ar trebui să ne urcăm?

Pe când străbăturăm holul mare, ca să ajungem în odăile noastre, îmi dădui prima oară seama de felul minunat în care se potrivea casa pentru această împrejurare. Chiar și salonul mare, după gustul meu, ceremonios și rece când eram singuri, era acum o strălucire de culori, cu flori în toate colţurile, vase de argint pline cu trandafiri roşii pe feţele albe ale meselor și pe ferestrele înalte, deschise spre terasa unde, cum va veni noaptea, o să se aprindă lămpile. Muzicanţii își și duseseră instrumentele în galeria trubadurilor, deasupra holului și chiar holul avea o înfăţişare ciudată, de aşteptare, avea o căldură pe care n-o cunoșteam, datorită serii atât de liniştite și de luminoase, florilor de sub tablouri, râsetelor noastre, pe când urcam scara.

Vechea austeritate pierise. Manderley se trezise la viaţă într-un fel pe care nu l-aș fi socotit posibil. Nu era liniştitul, încremenitul Manderley cunoscut de mine. Avea acum o anumită importanţă pe care n-o avusese înainte. Un aer de agitaţie, mai degrabă triumfătoare, plăcută. Era ca și cum casa și-ar fi amintit de zilele de odinioară, cu mult, mult în urmă, când holul fusese într-adevăr rezervat oaspeţilor, cu arme și tapiserii atârnate pe pereţi, iar bărbații stăteau la o masă lungă și îngustă, în centru, râzând mai zgomotos decât râdeam noi acum, strigând să li se aducă vânaturi, să răsune cântecele, aruncând, peste cănile de băut, hălci mari de carne câinilor aţipiţi. Mai târziu, în alți ani, încăperea avea să rămână veselă, dar cu o anumită graţie și demnitate, iar Caroline de Winter, pe care urma s-o înfăţişez în seara aceea, avea să coboare treptele late, de piatră, purtând rochia ei albă, ca să danseze un menuet. Aș fi dorit să putem înlătura anii scurşi și s-o văd înaintea mea. Aș fi voit să nu fim nevoiţi să dezonorăm casa cu modernele noastre melodii cu ritmuri frenetice, atât de nepotrivite și lipsite de romantism. Nu se potriveau cu Manderley-ul. Mă trezeam deodată că o aprob pe doamna Danvers. Am fi putut pregăti un bal dedicat unei perioade, nu talmeş-balmeşul de oameni care urma să fie, împreună cu Giles, bietul de el, bine intenţionat și