ea reuşită. O încercasem după gustarea de dimineaţă și fusesem uimită de transformarea mea. Păream drăguţă și cu totul deosebită. Nu mai eram eu.

Maxim și Frank mă întrebau mereu de costumul meu.

— N-o să mă recunoaşteţi; zisei. O să fiţi amândoi uimiţi.

— Sper că n-o să te deghizezi în clovn, zise Maxim speriat.

N-o să fie ceva caraghios?

— Nu, nu nimic de felul acesta, spusei eu, dându-mi importanţă.

— Ar fi trebuit să te îmbraci ca Alice în ţara minunilor, spuse el.

— Sau cu părul dumitale, se potrivea să te îmbraci ca Ioana d’Arc, zise sfios Frank.

— Nu m-am gândit la asta, spusei eu cu răceală, ceea ce-l făcu pe Frank să se roşească.

— Oh, sunt sigur că oricum o să fie foarte bine, adăugă el cu aerul lui cel mai ceremonios.

— N-o încuraja Frank, zise Maxim. E de pe acum atât de mândră de minunatul ei costum, că nu-şi mai încape în piele. Din fericire, Bea o să te pună la locul tău. Dacă n-o să-i placă costumul, n-o să se sfiască să-ți spună. Scumpa, bătrâna Bea, totdeauna arată exact invers de cum trebuie, în asemenea ocazii, Dumnezeu s-o binecuvânteze. Îmi amintesc odată cum a venit costumată ca doamna de Pompadour, cum s-a poticnit, când mergea la cină, și cum i s-a sucit peruca într-o parte. „Nu pot suporta blestemăţiile astea”, a zis ea cu glasul acela dogit și a zvârlit-o pe un scaun și a stat toată seara cu părul ei, strâns într-un coc. Nu-ţi poți imagina cum arăta, pe fondul unei crinoline de satin bleu pal, sau ce-o mai fi fost rochia aia. Sărmanul Giles n-a nimerit-o, în anul acela. A venit costumat ca bucătar și a stat prin bar toată noaptea, cu un aer absolut nenorocit. Cred că își dădea seama că Bea îl lăsase baltă.

— Nu, nu era asta, zise Frank, își pierduse dinţii din față, călărind prima dată o iapă nedomesticită, nu-ţi amintești, și se sfia atât de tare, că nu voia să deschidă gura.

— A, asta era? Bietul Giles. De obicei îi fac plăcere travestiurile.

— Beatrice susţine că îi place să joace şarade, am spus eu.

Mi-a spus că totdeauna se apucau de şarade, de Crăciun.

— Ştiu, zise Maxim. De asta nu am petrecut niciodată Crăciunul cu ea.

— Nu mai iei puțin sparanghel, doamnă? Cartofi?

— Nu zău, Frank, mulţumesc, nu mi-e foame.

— Nervii, zise Maxim, clătinând din cap. Nu-i nimic, mâine pe vremea asta, va fi trecut.

— Sper sincer, zise Frank serios. Intenţionam să poruncesc ca toate maşinile să fie gata de plecare la cinci dimineața.

Începui să râd cu lacrimi.

— Și dacă s-ar trimite telegrame tuturor să le spună să nu mai vină? zisei eu.

— Hai, puțin curaj, zise Maxim. După asta o să fim lăsaţi în pace câțiva ani. Frank, cred că ar trebui să te duci să vezi ce se petrece în casă. Ce zici?

Frank aprobă și i-am urmat fără voie, neavând chef să părăsesc micuţa sufragerie îmbâcsită, cam inconfortabilă, care era atât de tipică pentru gospodăria de burlac a lui Frank și care în ziua aceea îmi părea întruchiparea tihnei și a păcii. Când am ajuns acasă am aflat că orchestra sosise și muzicanţii stăteau prin hol. Cam trandafirii la obraz și cam intimidaţi, în timp ce Frith, mai plin de importanţă ca oricând, le oferea răcoritoare. Muzicanţii urmau să fie oaspeţii noştri toată noaptea și după ce le-am urat bun-venit și am schimbat cu ei câteva glume răsuflate, potrivite cu împrejurarea, orchestranţii fură conduşi în camerele lor, după care urmau să facă turul domeniului.

Ne-am întors în casă și după-amiaza se scurgea încet ca ceasurile dinaintea unei călătorii, când bagajele sunt făcute. Rătăceam din odaie în odaie, tot așa de fără rost ca și Jasper, care se ţinea după mine.

Nu eram de niciun folos nimănui și ar fi fost mai cuminte din partea mea să fac o plimbare lungă cu câinele. În clipa când m-am hotărât, era prea târziu, Maxim și Frank cerură ceaiul și când ceaiul se termină, sosiră Beatrice și Giles. Faimoasa seară și începuse.

— E întocmai ca altă dată, zise Beatrice, sărutându-l pe Maxim și privind în jurul ei. Felicitările mele, ţi-ai adus aminte de toate amănuntele. Florile sunt minunate, adăugă dânsa, întorcându-se spre mine. Dumneata le-ai aranjat?

— Nu, răspunsei eu puțin jenată. Doamna Danvers a avut grijă de toate.

— Oh, în definitiv… Beatrice nu-şi sfârşi fraza și se întoarse spre Frank ca să-şi aprindă ţigara, dar după asta păru că a uitat ce-a vrut să spună.

— L-aţi pus pe Mitchell să se ocupe de dulciuri, ca de obicei? întrebă Giles.

— Da, răspunse Maxim. Nu cred că a fost schimbat vreun amănunt, nu-i așa, Frank? Aveam toate însemnările, jos, la oficiu. N-a fost uitat nimic și nu cred că a fost scăpat din vedere cineva.

— Ce plăcere că nu suntem decât noi, reluă ea. Îmi amintesc că am venit într-o zi pe la ceasul ăsta și am găsit cel puțin douăzeci și cinci de persoane, toate invitate să rămână și peste noapte.

— Ce costume aveți? zise Giles. Bănuiesc că Maxim, ca de obicei, n-are costum.

— Ca de obicei, zise Maxim.

— Cred că-i o greşeală. Totul ar avea mai multă viaţă, dacă ai participa și tu.

— Ai văzut la Manderley vreun bal lipsit de animaţie?

— Nu, dragul meu, organizarea e foarte bună. Dar socotesc că stăpânul casei ar trebui să dea exemplu.

— Ajunge stăpâna casei, zise Maxim. De ce vrei să mă împopoţonez cu un costum care să-mi ţină cald, să mă stânjenească și, pe deasupra, să mă facă și caraghios?

— Oh, dar eşti absurd. Nimeni nu-ţi cere să te faci caraghios. Cu silueta ta, Maxim, ai putea îmbrăca orice costum. Nu același lucru se întâmplă cu bietul Giles.

— Cum o să fie costumat Giles, dacă bineînțeles nu-i un secret de stat? întrebai eu.

— Oh, nu, zise Giles încântat, costumul meu e destul de izbutit. Croitorul s-a descurcat foarte bine. O să fiu şeic arab.

— Dumnezeule! făcu Maxim.

— Nu-i rău de loc, zise Beatrice, călduros. Fireşte că-şi înnegreşte fața şi-şi scoate ochelarii. Peruca e autentică. Am împrumutat-o de la un prieten,