După ce terminasem masa, mă urcai în galeria trubadurilor, ca să arunc o privire la tablouri. Sigur că acum le cunoșteam bine, dar nu le cercetasem niciodată cu gândul de-a copia vreun model de costum. Doamna Danvers avea absolută dreptate. Cât de proastă fusesem că nu mă gândisem mai curând la asta! Îmi plăcuse de la început fata aceea tânără, în alb, care ţinea o pălărie în mână. Era un Raeburn8 și portretul era al Carolinei Winter, o soră a străbunicului lui Maxim. Se căsătorise cu un vestit ministru whig9 și fusese ani de-a rândul o renumită frumusețe din Londra, dar portretul ei fusese făcut înainte de a se mărita. Rochia albă era destul de ușor de copiat. Mânecile înfoiate, crețurile, corsajul îngust. Cu pălăria era mai greu și-mi trebuia o perucă. Părul meu lins nu s-ar fi putut ondula niciodată astfel. Poate că Voce asta din Londra, de care îmi pomenise doamna Danvers, putea să-mi procure totul. O să-i trimit o schiță a portretului cu măsurile mele, spunându-i s-o copieze întocmai.

Ce ușurare că hotărâsem în sfârșit! Aveam o greutate mai puțin pe cap. Începui să mă gândesc cu plăcere la bal. Poate că, la urma urmelor, o să petrec, aproape tot atât de bine ca și Clarise.

Am scris la magazin, dimineața, punând o schiță a portretului și am primit un răspuns foarte favorabil, în care se arăta că sunt prea onorați să capete stimata mea comandă adăugând că lucrarea va fi începută pe loc și că se vor îngriji de asemeni de perucă.

Clarise abia își putea stăpâni tulburarea și pe măsură ce se apropia ziua cea mare, mă cuprindea și pe mine înfrigurarea. Giles și Beatrice trebuiau să rămână să doarmă la Manderley, dar numai ei, slavă Domnului, cu toate că fusese invitată multă lume la dineul balului. Eu mă gândeam că o să fim siliţi să găzduim o mulţime de oameni peste noapte, dar Maxim hotărî că nu.

— Balul e și așa o treabă destul de grea, zise el și eu mă întrebam dacă o făcea numai pentru mine și dacă într-adevăr, îl plictisea droaia aceea de oameni, așa cum spunea. Auzisem vorbindu-se atâtea despre recepţiile de la Manderley, cu oameni dormind chiar și în băi și pe divane. Și acum eram singuri în casa asta vastă, numărându-i ca oaspeţi doar pe Beatrice și pe Giles.

Casa începea să capete o atmosferă de aşteptare. Lucrătorii veniseră să aşeze în hol un podium pentru dans; se scoaseră apoi mobilele din salonul mare, ca să se poată pune mesele lungi ale banchetului. Se instalară lămpi pe terasă și în grădina cu trandafiri. Pretutindeni se observau pregătirile intense care se făceau. Pretutindeni erau lucrători și Frank mânca acum zilnic la noi. Servitorii nu vorbeau decât despre bal și Frith se umfla în pene, ca și când tot succesul ar fi depins de el.

Robert își cam pierduse capul și încurca într-una treburile oferind la prânz, legume în locul şervetelor. Avea o expresie hărţuită, ca un om care trebuie să prindă neapărat un tren. Câinii se simţeau nenorociţi. Jasper se târa prin hol, cu coada între picioare, şi-i adulmeca pe toți muncitorii. Stătea mai mult pe terasă, lătrând prosteşte și apoi se repezea ca turbat spre un colţ al pajiştii și mânca iarbă, ca apucat de o frenezie. Doamna Danvers nu era niciodată stânjenitoare, dar o simțeam peste tot. Îi auzeam glasul în salonul unde se puneau mesele; dădea instrucţiuni pentru aranjarea florilor în hol. De câte ori intram eu în scenă, totdeauna ea tocmai dispărea, întrezăream o frântură din fusta ei foşnind la atingerea uşii, sau îi auzeam zgomotul paşilor pe scări. Eu nu eram decât o figurantă nefolositoare nimănui. Rătăceam la întâmplare, nefăcând altceva decât să încurc pe cei care lucrau. „Iertaţi-mă doamnă”, spunea un glas în spatele meu și un bărbat care ducea două scaune în spinare, mă depăşea, cu un zâmbet de scuză pe fața lui năduşită.

— Oh, iartă-mă, spuneam eu depărtându-mă repede; apoi spre a-mi ascunde lenevia, adăugam; pot să te ajut? Dacă am pune aceste fotoliuri în bibliotecă?

Omul mă privea uimit.

— Doamna Danvers a poruncit să le ducem în dependinţe, doamnă, ca să nu încurce.

— Oh, dar desigur, ziceam eu. Ce proastă sunt! Fă cum ţi-a spus.

Mă îndepărtam repede, şoptind ceva în legătură cu o hârtie și un creion pe care venisem să le caut, tentativă zadarnică spre a-l face pe lucrător să creadă că sunt ocupată, pe când el străbătea uimit holul și-mi dădeam seama că nu l-am înşelat nicio clipă.

Ziua cea mare începu în ceaţă, cu un cer noros, dar barometrul arăta vreme frumoasă și eram liniştiţi. Ceaţa era un semn bun. Ea se risipi pe la unsprezece, așa cum prevăzuse Maxim, și avurăm o zi minunată, fără un nor pe cerul albastru. Toată dimineața, grădinarii aduseseră flori în casă, ultimele crengi de liliac alb, catifeluţe cu tulpinile lungi, sute de trandafiri și crini de tot soiul.

Doamna Danvers apăru în sfârșit; calmă, liniștită, le spuse grădinarilor unde să pună florile și le aranjă chiar ea, potrivind vazele cu degete rapide, iscusite. Contemplam fascinată felul în care aranja vază după vază, ducându-le cu mâinile ei prin seră, spre salon, și în diferitele colţuri ale casei, îngrămădindu-le exact în cantitatea potrivită, punând o notă de culoare acolo unde se cerea, lăsând pereţii goi acolo unde o atmosferă austeră era mai de efect.

Maxim și cu mine mâncarăm în apartamentul lui Frank, lângă birou, ca să nu stingherim nimic. Toţi trei aveam aceeaşi veselie ca a celor care se întorc de la o înmormântare. Făceam tot felul de glume, cu gândul într-una la ceasurile ce aveau să vină. Mă simțeam cam în aceeaşi stare ca în dimineața nunţii mele. Acelaşi simţământ de nelinişte că am ajuns prea departe ca să mai dau îndărăt. Va trebui să îndur această seară. Slavă Domnului, casa Voce îmi trimisese rochia la timp. Părea minunată în cutele hârtiei satinate. Peruca era și